Taina iubirii
Căsătoria e o minune pe pământ, într-o lume unde toţi şi toate sunt în dezbinare, căsătoria e locul unde doi oameni, mulţumită faptului că s-au îndrăgit unul pe celălalt, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieţii în unire. Şi în aceasta constă cea mai mare minune a relaţiilor omeneşti: doi devin dintr-o dată o singură personalitate; dintr-o dată, două persoane, întrucât s-au îndrăgit una pe alta şi s-au acceptat una pe alta până la capăt, desăvârşit, ajung ceva mai mare decât o pereche, decât pur şi simplu doi oameni – ajung una.
La acest lucru fiecare trebuie să chibzuiască, pentru că a trăi în dezbinare este chinuitor, este greu, iar împreună este uşor, este ceva cu care suntem deprinşi. Interesele intelectuale, gusturile se deosebesc, şi, ca atare, este foarte uşor să-ţi spui: „vreau să trăiesc prin ceea ce mă interesează: unii trăiesc pentru câştig, alţii pentru cultură, alţii caută un ideal, însă eu simt o unitate autosuficientă, îmi sunt de ajuns eu însumi…”. De fapt însă, aceasta naşte dezagregarea societăţii, dezagregarea umanităţii. In ultimă instanţă, nu mai rămâne nimic din minunata unire care ar fi putut să fie între oameni. Şi căsătoria, după cum am spus, reprezintă minunea refacerii unităţii acolo unde aceasta nu poate fi refăcută prin puterile omeneşti.
Pentru aceasta însă trebuie să pricepem ce este dragostea şi cum ne putem lega între noi prin dragoste, pentru că dragostea e de mai multe feluri. Folosim cuvântul acesta în împrejurări foarte diferite. Spunem că II iubim pe Dumnezeu, că ne iubim părinţii, că ne iubim soţia, soţul, copiii; dar spunem, de asemenea, că iubim lucrurile dintre cele mai neînsemnate. Înjosim acest uluitor, sfânt cuvânt, zicând: „iubesc îngheţata, iubesc plimbările, iubesc fotbalul, iubesc teatrul…”. Şi prin aceasta degradăm calitatea cuvântului însuşi şi ne trezim prizonieri ai confuziei acesteia.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Cartea Ortodoxă Bucureşti, 2009