Suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine
Un lucru trebuie să avem clar în minţile noastre: că o data ce suntem făptura bunului Dumnezeu, că o dată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie, să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună.
Morţile vin de la Dumnezeu. Dar moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine, începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre.
Am putea să nu avem nici o suferinţă dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca încât să nu fim noi înşine autorii suferinţelor noastre?
Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine.
Răul în sine depinde de noi, de pildă: nedreptatea, desfrânarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi toate patimile înrudite cu ele, care întineaza sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea.
Răul raportat la noi provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă: boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă. Fiecare din aceste rele este adus asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpân spre folosul nostru.
Se ia bogaţia celor care au întrebuinţat-o rău, ca să strice unealta cu care săvârşeau nedreptate. Trimite boala celor cărora le este mai de folos să le fie mădularele legate decât să le aibă slobode, spre a ne îndeparta de păcat. Aduce moarte când se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu l-a fixat dintru început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia din noi.
Foametea, seceta, ploaia prea multă sunt plăgi obşteşti abătute asupra oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi când răutatea lor a depăşit orice măsură. După cum doctorul este un binefăcător chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului (că poartă război bolii, nu bolnavului), tot aşa Dumnezeu este bun când prin pedepse date unora Se îngrijeşte de mântuirea tuturor. Nu acuzi pe doctor când pe unele din mădularele tale le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul din trup, ci îi mai dai şi bani şi-l numeşti mântuitorul tău, pentru că a oprit boala într-o mică parte a trupului, înainte de a se întinde în tot corpul. Dar, când vezi că un oraş se dărâmă peste locuitorii lui din pricina cutremurului, sau că o corabie se scufundă în mare cu toţi calătorii, nu zăboveşti să-ţi porneşti limba hulitoare împotriva adevăratului Doctor şi Mântuitor.
Şi, totuși, ar trebui să întelegi că este nevoie de un tratament făcut cu grijă, când bolile oamenilor sunt mici şi ușor de vindecat, dar când se dovedeşte că bolile lor nu mai pot fi vindecate printr-un tratament obişnuit, atunci este necesară îndepărtarea celor ajunşi nefolositori, pentru ca nu cumva, întinzându-se boala, să cuprindă şi pe cei sănătoşi. Aşadar, după cum nu-i de vină doctorul dacă-ţi taie sau îţi arde o parte din trup, ci boala, tot aşa şi distrugerile oraşelor îşi au originea în păcatele oamenilor, care depăşesc orice masură. Scutește, deci, pe Dumnezeu de hula!
Sfântul Vasile cel Mare, Că Dumnezeu nu este autorul relelor, Omilia a IX-a – extras