Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viață

Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu ați lucrat nevoința?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-ați îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-ați mângâiat pe cel întemnițat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce ține poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu ține poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu ați avut dragoste şi, pentru că nu ați avut dragoste, nu puteți intra în cămara dragostei“. Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărăția cerurilor.

Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viață. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viața lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale…

Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curățim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăți potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurățit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă față, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simțăminte curate.

Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuții necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiți, şi dacă judecăm, vom fi judecați; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.

Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenți să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.

Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviință a îmbrăcăminții noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curățească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăința, nu am fost învățat şi poate prin neatenția îmbrăcăminții mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu poziția mea“.

Părintele Efrem Athonitul, Despre credință și mântuire, Editura Bunavestire, Galați, 2003