Slava deşartă este „hoţul pe care-l ţii în casă”: ea se furişează pe nebăgate de seamă şi ne răpeşte osteneala pentru Dumnezeu şi aproapele şi plata acesteia
Sfântul Teofan Zăvorâtul numeşte slava deşartă „hoţul pe care-l ţii în casă”: ea se furişează pe nebăgate de seamă şi ne răpeşte osteneala pentru Dumnezeu şi aproapele şi plata acesteia. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când din lăudăroşenie începem să povestim altora despre faptele noastre bune, răpindu-ne singuri posibilitatea de a primi plată de la Domnul pentru ele. Slava deşartă poate răpi şi ostenelile rugăciunii, dacă acestea sunt săvârşite fără smerenie.
Lupta cu slava deşartă
Cum să ne luptăm cu acest şarpe viclean, care se furişează puţin câte puţin în suflet şi ne răpeşte ostenelile, reducându-le la zero?
După cum am spus în repetate rânduri, opunându-i virtutea contrară: smerenia. De pildă, se ştie că orgoliul, caracterul supărăcios sunt odrasle ale slavei deşarte. Omul ce nu suportă critica se supără imediat. El pare a-şi spune: „Cum îndrăznesc să râdă? Eu nu sunt aşa, sunt bun, cum pot să spună aşa ceva?”
Aşadar, cum să ne luptăm cu slava deşartă şi să dobândim smerenia? Acum voi spune un lucru foarte neplăcut pentru noi toţi: cel mai degrabă, criticii noştri au dreptate.
Poate că nu sută la sută, dar au dreptate. Din exterior se vede mai bine. Noi ne închipuim întotdeauna că suntem mai buni decât suntem de fapt, ne iertăm multe lucruri pe care nu le-am răbda la alţii. Aşa că avem la ce să reflectăm. Pe cel supărăcios critica îl aruncă în akedie, însă pentru omul înţelept ea reprezintă un stimul al creşterii duhovniceşti. Trebuie nu doar să nu ne supărăm, ci să le şi facem plecăciune până la pământ celor care ne critică, fiindcă ei ne educă duhovniceşte, ne dau peste nas la timp şi taie aripile slavei noastre deşarte.
La fel ca mânia, sentimentul jignirii trebuie stins atunci când reprezintă încă un mic tăciune, o scânteie, când încă nu a devenit flacără. Dacă în foc nu bagi lemne, se stinge. Dacă în loc să osândim, ci ne străduim să uităm cât mai repede (sau, şi mai bine, să ne schimbăm atitudinea faţă de critică, adică să ţinem cont de ea), acest sentiment va trece repede.
Oamenii duhovniceşti, nevoitorii adevăraţi, nu doar că nu se tem de defăimări, ci le primesc cu bucurie, parcă chiar şi le atrag, ascunzându-şi astfel nevoinţele.
Pr.Pavel Gumerov