Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi astfel veţi împlini porunca lui Hristos…

Judecata lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu ne va măsura virtuţile, că ne va evalua priceperea în materie de credinţă. Cugetaţi asupra Evangheliei ce premerge Postului Mare: pilda Mântuitorului despre oi şi capre. Toate întrebările ce se pun acolo se reduc la una: cât ai fost pe pământ, inima ta a fost vie sau de piatră? L-ai hrănit pe cel flămând? Pe cel îngheţat l-ai încălzit? Pe cel gol l-ai îmbrăcat? Pe cel întemniţat, pe cel oropsit l-ai cercetat? A fost oare milă în tine, sau ai trăit doar în indiferenţă, în îngâmfare, în suficienţă de sine, precum bogatul care chefuia în timp ce la poarta lui murea de frig şi de foame Lazăr?…
Aceasta e unica întrebare ce va fi pusă: ai avut oare inimă de om în tine, sau ai avut în loc o piatră? Dacă ai avut dragoste omenească, atunci ea poate înflori pe măsura dragostei Dumnezeieşti; iar dacă dragoste omenească nu e, atunci cu ce se poate uni dragostea lui Dumnezeu?…
Şi nu trebuie să ne eschivăm de la propria judecată asupra noastră, zicând: Dar eu iubesc oamenii!… Pe toţi oamenii, când sunt departe, îi iubim noi toţi. Un scriitor îşi descria astfel unul dintre personajele sale: acest om într-atât de mult iubea întreaga omenire, încât îl ura pe orice om în parte care îi deforma perfecţiunea imaginii sale despre lume… Da, acesta iubea, dar iubea o omenire ireală, inexistentă; pe când un om concret sau o gloată concretă nu le putea suporta. În oameni reali vedea hidoşenie şi visa la o frumuseţe desăvârşită nemaiîntâlnită, ce nu a fost şi nu va fi niciodată până la cea de-a Doua Venire.
Oare nu este astfel şi dragostea noastră faţă de lume? Iubim doar pe foarte puţini, dar şi pe aceia nu suntem în stare să-i iubim  necondiţionat, fară preget. Ne certăm, ne răcim, întoarcem spatele… Apostolul Pavel ne spune: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi astfel veţi împlini porunca lui Hristos…”. Sarcini nu înseamnă doar necazuri, ci toată greutatea altei persoane, a altui om. A purta un oarecare timp povara unei dureri străine, a unei boli nu prea îndelungate, a unei certe mărunte – asta o putem face cu toţii; însă cât de cumplit este să vezi că atunci când durerea omului nu mai are capăt, boala nu se mai termină, sărăcia nu se mai încheie, după o scurtă perioadă în care compătimim pe acest om, îl ajutăm, îi acordăm atenţie, începem să ne răcim: oare nu mai au capăt boala, sărăcia, durerea lui? E timpul să se însănătoşească! E timpul să se ridice, să-şi vină în fire! Oare chiar toată viaţa îl vom purta în cârcă?… Altfel se poartă Dumnezeu cu noi. Cât durează viaţa noastră, toate aceste decenii El ne aşteaptă, El rabdă. El nădăjduieşte şi mereu, tot timpul, se străduieşte să ne ajute…
Dar necazul nostru nu constă în faptul că nu-i iubim pe mulţi, căci nu suntem în stare s-o facem, inima noastră este îngustă (cum spune apostolul Pavel: „strâmt este în inimile voastre…”). Insă cât de rău, nerăbdător, fără blândeţe şi nechibzuit îi iubim pe cei despre care spunem că ni-s dragi! Cât de mult trebuie să cugetăm la cei ce ne înconjoară, întrebându-ne: cum este dragostea mea faţă de ei? Bucurie sau povară? Căci se întâmplă şi că dragostea poate să sufoce pe cineva, să-i fie acestuia prilej nu de libertate, ci de sclavie; omul geme din cauza a ceea ce numim noi „dragoste” atunci când ni se pare că ştim mai bine de ce anume are el nevoie, în ce constă fericirea lui, unde e bucuria lui, atunci când îi luăm şi ultima scânteie de libertate, de creativitate, deoarece dorim să-i conducem noi înşine viaţa lui, „spre binele lui”…

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, ed. Marineasa, 2005