Primul lucru de care trebuie să ne aducem aminte când venim la biserică este că suntem păcătoși și că ne-am înfațișat înaintea Domnului cerului și pământului, Făcătorul și Binefăcătorul nostru, ca să cerem mila, fiecare pentru sine și – în duhul iubirii creștine – și pentru alții

Orice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afara de suparacios si de rau nu fiindca e in firea lui sa fie asa, ci fiindca diavolul s-a straduit din rasputeri sa-l faca asa. Observati-va pe voi insiva, observati-i si pe altii atunci cand devin irascibili si rai, cand voi insiva si ei ati fi fost in stare sa faceti una cu pamantul pe cineva care va dusmaneste in mod real sau numai vi s-a parut ca o face. Comparati aceasta stare cu linistea care va cuprinde si ii cuprinde si pe altii (uneori foarte repede, prin lucrarea ingerului pazitor), blandetea, bunatatea de caracter care reapar la propria voastra persoana sau la altii, trecerea de la o anumita stare la contrariul ei. Va veti spune in sine: acesta pare un alt om, nu seamana cu cel care cu putin timp in urma era plina de manie si rautate. Acest om este cel “din care iesisera demonii… sezand jos, la picioarele lui Iisus” (Luca 8, 35) (adica bland si smerit), cumintit si intreg la minte. Oare sa nu se mai afle in el nici urma din vechea rautate si din nebunia de mai inainte? Unii tagaduiesc existenta duhurilor rele. Dar asemenea cazuri precum cele de mai sus din viata unor oameni arata limpede ca ele exista. Daca fiecare efect are propria sa cauza si daca pomul se cunoaste dupa roade, cum ar putea sa nu se vada in cineva, care este cuprins de o furie dementa, duhul rau care lucreaza in el si care nu se poate manifesta decat intr-un mod care ii este intru totul propriu. Poate cineva sa nu recunoasca in dezlantuirea de ura a cuiva pe incepatorul a toata rautatea? Mai mult decat atat, omul care s-a molipsit de tafna si iritare si care emana ura simte deslusit in piept prezenta unei forte malefice; ea ii produce in suflet o cu totul alta stare decat aceea de care vorbeste Mantuitorul, referindu-se la prezenta Sa: “Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara” (Matei 11, 30). Cand este prezent cel rau, te simti ingrozitor, simti o apasare trupeasca si sufleteasca.

Cea mai frecventa cerere care se face in biserica prin glasurile preotilor, citetilor, cantaretilor este sa fie miluiti. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca toti cei ce ne aflam in biserica meritam pedeapsa dumnezeiasca si ca primul lucru de care trebuie sa ne aducem aminte cand venim la biserica este ca suntem pacatosi si ca ne-am infatisat inaintea Domnului cerului si pamantului, Facatorul si Binefacatorul nostru, Cel pe Care il maniem in fiecare zi si in fiecare ceas cu faradelegile noastre, ca sa-i cerem mila, fiecare pentru sine si – in duhul iubirii crestine – si pentru altii.Rugaciunile pentru miluire pot fi mari sau mici, precum si de cerere staruitoare. Intrucat in biserica nu se rosteste nici un cuvant de prisos, in timpul ecteniei cererii staruitoare se cuvine sa ne rugam cu si mai multa tarie lui Dumnezeu, din adancul sufletului, cu zdrobire de inima, dupa cum se spune si la inceputul acestei ectenii: “[sa zicem] toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru, sa zicem”. In acest timp trebuie sa lasam deoparte raceala si neatentia inimii si, arzand de duhul smereniei, stand numai ochi si urechi, sa inaltam catre Creator cea mai fierbinte rugaciune ca sa ne miluiasca pe noi, pacatosii. Dar ce observam in timpul ecteniei cererii staruitoare si al celei mari, in timp ce liturghisesc sfintitii slujitori canta cantaretii: ca de obicei, rugatorii sunt neatenti si indiferenti.

Atat dupa o impartasire nevrednica, cat si dupa o rugaciune nevrednica si rece, sufletul boleste. Inseamna ca Domnul nu ne-a intrat in inimi, ca L-am jignit cu necredinta si raceala inimii noastre si ca ingaduie duhurilor rele sa ni se cuibareasca in inima, ca sa ne faca sa simtim deosebirea dintre jugul Sau si cel al vrajmasului.

Ce adevar inspaimantator! Pacatosii care nu se caiesc pierd dupa moarte orice posibilitate de a se schimba in bine, adica raman mereu prada chinurilor vesnice. Pacatul inseamna chin. Cum s-ar putea demonstra aceasta? In modul cel mai distinct prin starea in care se afla unii pacatosi, prin caracteristicile pacatului insusi: de a-l tine pe om in prinsoare si de a-i bloca toate caile de iesire din el. Cine nu stie oare cat de greu ii vine pacatosului, atunci cand este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, sa paraseasca calea pacatului pe care a indragit-o atat si sa aleaga calea virtutii?! Cat de adanc isi slobozeste pacatul radacinile in inima pacatosului si in toata faptura lui, cum ii impune acestuia propria sa viziune, denaturata, asupra lucrurilor, infatisandu-le pe cele mai rele dintre ele intr-o lumina ispititoare. Stim de asemenea ca de cele mai multe ori pacatosii nu se gandesc sa se indrepte, nu se socotesc pe sine mari pacatosi, lasandu-se orbiti de trufie si egoism. Si chiar atunci cand se considera pacatosi, cad in acea deznadejde ce vine de la iad, care le invaluie mintea ca o pacla inabusitoare si le inraieste inima.

Daca nu ar lucra in el harul dumnezeiesc, nici un pacatos nu s-ar intoarce la Dumnezeu, deoarece pacatul are insusirea de a ne intuneca mintea si de a ne lega de maini si de picioare. Dar timpul si locul cand putem primi lucrarea harului este doar in aceasta viata. Dupa moarte, numai rugaciunile Bisericii, cele facute pentru pacatosii care s-au cait, pot lucra asupra acelor suflete care se arata primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei dincolo, suflete peste care poate sa coboare harul lui Dumnezeu sau sa lucreze cucernicele rugaciuni ale Bisericii. Neindoielnic, pacatosii care nu se caiesc raman fiii pierzarii. Ce-mi spune propria-mi experienta atunci cand ma aflu prins de pacat? Mi se intampla uneori sa ma chinuiesc ziua intreaga si sa nu ma pot inalta cu inima curata, fiindca pacatul ma inraieste, ma face sa nu ma pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; ma parjolesc ca in foc, dar raman de bunavoie in el, fiindca pacatul mi-a legat puterea. Ma simt ca si cum as fi inlantuit in mine insumi, nu sunt in stare sa ma pot intoarce catre Dumnezeu, pana cand, vazandu-mi neputinta si smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine si imi va trimite harul Sau. Nu zadarnic omul predat pacatului este numit legat cu legaturile intunericului (2 Petru 2, 4).

Viata ta sufleteasca se imparte in mod distinct in doua stari, intre care exista o profunda deosebire. O stare este aceea care inseamna pace, bucurie, inima larga si deschisa; o alta e cea in care domina suferinta, spaima, iar sufletul se simte in stramtorare. Cea dintai stare este rezultatul acordului desavarsit dintre suflet si legile Creatorului. La originea celei de-a doua stari sta incalcarea sfintelor sale porunci. Pot observa si observ realmente cum incepe o stare sau alta. Presimt si pe una, si pe cealalta. Stiu ce se intampla intotdeauna: daca starpesti de la inceput samanta nascatoare de suferinta si stramtorare, starpesti si roadele ei, adica suferinta si stramtorarea sufletului.

Sau nu va cunoasteti voi singuri bine ca Hristos Iisus este intru voi? Afara daca nu sunteti netrebnici” (2 Corinteni 13, 5). Cu adevarat, Hristos traieste in mine. De fapt, pana acum am fost netrebnic; nu mi-a trecut prin minte si n-am stiut bine ca Domnul este in mine. El, Cel Atotsfant, Se arata atat de prevenitor fata de mine si fata de cea mai mica scadere a inimii mele. El desteapta in mine hotararea de a-mi elibera sufletul de cel mai neinsemnat germene al pacatului, care ar putea sa incolteasca. Dar – vai! – Satana ma pandeste la tot pasul, gata sa ma inghita, ma disputa cu Domnul.

Roaga-te pentru iertarea pacatelor altora asa cum te rogi pentru iertarea propriilor tale greseli atunci cand, cu sufletul coplesit de durere si apasare, simti in tine nevoia sa te rogi lui Dumnezeu, cu zdrobire de inima, cu sinceritate, cu lacrimi, cerandu-i milostivire. Roaga-te pentru mantuirea altora intocmai cum te rogi pentru a ta. Daca vei izbuti sa faci aceasta si iti va intra in obisnuinta, vei primi de la Domnul belsug de daruri duhovnicesti, darurile Duhului Sfant, care iubeste sufletele celor ce arata compatimire fata de mantuirea altora, deoarece El insusi, Duhul Sfant, doreste in tot chipul mantuirea noastra a tuturor, numai sa o dorim si noi sa nu fim invartosati la inima. “Insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite” 

Sfântul Ioan de Kronstadt, “Viața mea în Hristos”, Editura Sophia, București, 2005

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *