Postul ne deschide ochii și ne înviază sufletul, care, oricum, îl avea pe Dumnezeu aproape!
Dupa eliberare, dupa jertfa, dupa fuga de Satana, urmeaza un fel de gol in suflet. ti-am zis deja ca sufletul e ca o camara pe care o golim de rele. Dupa aceea simtim incet incet nevoia binelui. Incepem sa vorbim cu Dumnezeu. Treptat il simtim. Credem parca mai usor in El. Avem parca ceva mai multa vointa si mai multa credinta in El. Il percepem treptat ca pe o Fiinta vie, apropiata noua. Simtim ca avem ceva sa-I spunem cu adevarat, nu doar frazeologia de pana atunci. Parca vedem viata si intamplarile din cursul vietii cu alti ochi. Parca simtim ceva nou, mereu mai aparte.
Cuvintele ne sunt mai calde la rugaciune si ne apuca un dor nebanuit pana atunci. Vrem ceva nou! De parca ne-am ridicat dintr-un somn greu si descoperim din nou lumea si pe noi insine cu alti ochi. Parca Dumnezeu e mai prezent si mai aproape! Desi realitatea e alta: noi suntem mai aproape de El, si nu invers! Ca in cazul celui aflat aproape de o insula si care, dupa ce a aruncat ancora pe tarm, tragandu-se spre mal, i se pare ca insula vine spre el. Dar, stii bine, el se apropie de insula… Nu noi il tragem pe Dumnezeu de maneca prin post, si ni se pare ca vine spre noi, ci pur si simplu, postul ne deschide ochii si ne inviaza sufletul, care, oricum, il avea pe Dumnezeu aproape! Si il va avea mereu aproape, chiar de va fi in fundul iadului!
Monahul Neofit, Rugaciuni catre tineri – fragment
