Poate oare cineva recunoaşte în mine chipul lui Hristos?

„Nu este mai mare dragoste, decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”. Apostolul Pavel, vorbind despre Iisus, spune că este prea puţin probabil să fie cineva gata să-şi dea viaţa pentru prietenul său, pe când Hristos a murit pentru noi pe când noi îi eram încă duşmani, străini…  El a murit nu doar pentru cei Care L-au cunoscut, au devenit ucenici ai Săi, vrednici sau nevrednici, ci şi pentru cei care L-au judecat cu judecata fărădelegii, şi pentru cei care L-au răstignit fizic, L-au ţintuit pe cruce: „ Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” .
Aşadar, pentru fiecare dintre noi trebuie să persiste întrebarea: sunt oare creştin?
Poate oare cineva recunoaşte în mine chipul lui Hristos? Să simtă bătaia dragostei lui Hristos în inima mea? Să cunoască înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu în cuvintele şi gândurile mele? Să afle căile Domnului în faptele mele, în felul în care mă uit la viaţă, la fiecare om, la Dumnezeu?
Apostolul Pavel spune că va veni moartea, iar după moarte judecata. Da! La fiecare dintre noi va veni moartea, şi fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu (când – nu putem cunoaşte) se va înfăţişă judecăţii lui Dumnezeu. Iar Hristos spune uneori şi cuvinte aspre: judecata va fi fară milă pentru cei nemiloşi, pentru cei fară inimă şi fară dragoste… Şi nu pentru că Dumnezeu se va arăta la fel de „nemilos” sau „fără dragoste”, ci pentru că mântuirea înseamnă a te afilia fluxului dragostei lui Hristos, a uni dragoste cu dragoste.
Iar dacă în noi nu este această dragoste, sau măcar capacitatea de a iubi, deschiderea pentru dragoste, setea faţă de aceasta, unirea e imposibilă. Ne vom scula şi, după cuvintele lui Dostoievski, vom realiza că unicul sens al vieţii a fost dragostea, iar noi ne-am golit viaţa de orice sens, am pustiit-o şi stăm fară conţinut, fară măcar posibilitatea de a primi sensul pe care Dumnezeu ni-l poate da.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Ed. Marineasa, 2005