Plânsul duhului ține locul tuturor nevoințelor și faptelor trupești, printre care și lacrimile

Darul plânsului si al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esential pentru mântuirea noastra. Darurile proorociei, înainte vederii, facerii de minuni, sunt semne ca cel care le are a plăcut în chip deosebit Lui Dumnezeu și și-a atras în chip deosebit bunavointa Lui, iar darul strapungerii si al lacrimilor este semnul ca pocăința noastră a fost sau este primită. „Întristarea cugetului este cinstita dajdie catre Dumnezeu; cel ce o are si o pazeste cum se cuvine se aseamănă omului ce are sfințenie în sine. Nevoințele trupești fără întristarea cugetului sunt asemenea unui trup fără suflet”.

Lacrimile vărsate pentru păcate sunt la început amare, se varsă întru durere și chin al duhului, durere și chin pe care duhul le împărtășește și trupului. Putin cîte putin, cu lacrimile începe să se uneasca o mângâiere alcătuind o deosebită liniste, dintr-un simțământ de blândete dintr-o smerenie; o data cu aceasta, înseși lacrimile, pe masura si pe potriva mângâierii aduse, se preschimba, îsi pierd într-o măsură însemnată amarul, curg fără durere sau cu durere mai puțină. La început, ele sunt puține și vin rar; dupa aceea, încep, puțin câte puțin, să vină mai des și sunt mai îmbelșugate. Iar atunci când darul lacrimilor se întareste în noi prin mila lui Dumnezeu, razboiul lăuntric se alină, se liniștesc gândurile, începe să lucreze cu o deosebită adâncime rugăciunea minții sau rugăciunea duhului, ce satură și veselește omul lăuntric.

Atunci, de pe minte se ridica valul patimilor si se descopera învățătura cea de taină a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare în lacrimi dulci. Atunci, în inima odrasleste mângâierea duhovnicească, care nu se aseamănă cu nici una din bucuriile pamântești și care este cunoscută doar celor ce se nevoiesc în rugăciunea cu plâns si care au darul lacrimilor.

Cel ce se pocăiește cu adevărat, după spusele Sfântului Ioan Scărarul, socoate fiecare zi în care nu a plâns o zi pierdută pentru sine, chiar daca în răstimpul ei ar fi facut vreun lucru bun. Oricât de înalta ar fi vietuirea noastră, daca n-am câștigat inima înfrântă aceasta vietuire e prefacută si neroditoare. Se cuvine, cu adevarat se cuvine celui ce s-a spurcat dupa baia celei de-a doua nasteri (dupa Sfântul Botez) sa-si curete mâinile prin arderea cea de totdeauna a inimii si prin milostivirea lui Dumnezeu. Dupa iesirea din trup a sufletului nostru nu vom fi învinovatiti fratilor, ca n-am fost facatori de minuni, ca nu am fost cuvântatori de Dumnezeu, ca n-am avut vederi duhovnicesti; dar negresit vom da raspuns lui Dumnezeu pentru faptul ca nu am plâns neîncetat, adica pentru ca nu am petrecut în întristarea cea mântuitoare pentru pacatele si pacatosenia noastra.

Cu toate ca plânsul este încununat mai totdeauna de lacrimi mai mult sau mai putin îmbelsugate, unii nevoitori, precum vedem din cuvintele de mângîiere rostite pentru unii ca acestia de catre Sfintii Parinti, se chinuie sub povara plânsului fie de-a lungul întregii lor nevointe, fie de-a lungul unui lung răstimp, fără a primi lacrimi spre a se mângâia si răcori cu ele. Acestia să stie că ființa pocăinței stă în smerenie si în străpungerea duhului nostru (Ps. 50,19), când duhul plânge din pricina smereniei. Plânsul duhului, atunci când puterile trupești nu-s îndestulătoare pentru a vădi prin nevoințe și fapte trupești pocăința care lucreaza în suflet, ține locul tuturor nevoințelor și faptelor trupești, printre care și lacrimile. Amin. ”

Sfântul Ignatie Briancianinov