Pe Tine Te rugăm, mijloceşte preaslăvită, împreună cu Apostolii şi cu toţi sfinţii, să se miluiască sufletele noastre

Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvinte al lui Dumnezeu, numele cel preadulce al mântuirii noastre, mare este slava Ta, mari sunt lucrurile Tale, minunate cuvintele Tale şi mai dulci decît mierea şi decât fagurul ! Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie ! Dar cine poate lăuda pogorârea Ta, bunătatea Ta, puterea, înţelepciunea, petrecerea în lume şi învăţătura? Şi cât de firesc învaţă sfintele Tale porunci cu uşurinţă viaţa virtuoasă, precum ai zis, Doamne : «Iertaţi şi se va ierta vouă», şi iarăşi : «Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă» şi «Câte voiţi să vă facă vouă oamenii, aşa şi voi să faceţi lor». Cine, luând cunoştinţă despre poruncile Tale şi celelalte cuvinte, nu se va uimi, cugetând la înţelepciunea Ta nesfîrşită? La înţelepciunea lui Dumnezeu, viaţa tuturor, bucuria îngerilor, lumina negrăită, învierea morţilor, «Păstorul cel bun, care-şi pune sufletul pentru oi». Laud schimbarea Ta la faţă, răstignirea, îngroparea, învierea, înălţarea, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl, pogorârea Duhului Sfânt şi cea de a doua venire a Ta, cea cu putere multă şi slavă necuprinsă. Umilitu-m-am, Doamne, înaintea minunilor Tale şi nemaiştiind ce să fac, vreau să alerg la tăcere. Dar nu ştiu ce să fac. Că de tac, mă înfricoşez ; iar de îndrăznesc să spun ceva, nu ştiu ce să zic, că mă cuprinde uimirea. Mă socotesc nevrednic de cer şi de pământ şi vrednic de toată munca, nu numai pentru cele ce am păcătuit, ci cu mult mai vârtos pentru facerile de bine ce le-am primit. Căci nemulţumitor fiind eu, ticălosul, mi-ai umplut sufletul de tot binele. Preabunule, Doamne, înţeles-am lucrurile Tale din parte şi s-a uimit cugetul meu. M-am făcut cu totul nimic, numai privind lucrurile Tale, Stăpâne. Dar nu a mea este cunoştinţa, nici lucrarea, ci a harului Tău. De aceea îmi pun mâna pe gură, ca odinioară Iov, şi nemaiştiind ce să fac, alerg la sfinţi, eu ticălosul.

Stăpâna cea bună a lumii, Tu ştii că nu avem îndrăznire, noi păcătoşii, către Dumnezeu pe Care L-ai născut. Dar îndrăznind către Tine, noi, robii Tăi, cădem la Stăpânul prin Tine, ca ceea ce ai îndrăznire către El, ca unul ce e Fiul Tău şi Dumnezeul nostru. Lui deci, crezând şi eu nevrednicul, rogu-te Stăpână, să-mi dăruiască simţirea darurilor Tale şi ale celorlalţi sfinţi; cum aţi arătat virtuţi atât de mari, şi cum pe Tine, numai faptul că s-a născut Fiul lui Dumnezeu din Tine, te-a mărturisit ca fiind mai presus de toate cele ce sunt. Căci Te-a aflat pe Tine vas vrednic de a Sa sălăşluire, Cel ce cunoaşte toate mai înainte de a se face, ca un Făcător al tuturor. Şi nimeni nu poate întreba despre ale Tale. Pentru că sunt mai presus de fire, de minte şi de înţelegere. Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiţi prin Tine, Fecioară curată, mărindu-Te împreună cu cetele netrupeşti, pentru că: «Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta cetele îngereşti; iar pe Tine Preacurată, s-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L împreună cu oştile îngereşti, pe Tine Te mărim».

«Ce Te vom numi pe Tine, o, ceea ce eşti plină de dar ? Cer» şi cele următoare.

Născătoare de Dumnezeu, Tu eşti viţa cea adevărată, care ai odrăslit rodul vieţii; pe Tine Te rugăm, mijloceşte preaslăvită, împreună cu Apostolii şi cu toţi sfinţii, să se miluiască sufletele noastre, ale celor ce Te mărturisim pe Tine cu dreaptă credinţă, Născătoare de Dumnezeu, şi Te fericim pe Tine cea pururea fericită, precum ai prezis, Stăpână. Căci cu adevărat toate neamurile Te fericim pe Tine, singura Născătoare de Dumnezeu, «ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare», şi celelalte.

Petru Damaschin, Învățături duhovnicești în Filocalia, vol.V, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1976