Pacea gândurilor şi smerenia curată a inimii sunt daruri minunate ale Duhului Sfânt

Potrivit minunatului biograf al Sfântului Grigorie Palamas, Sfântul Filotei Kokkinos, când Sfântul Grigorie era tânăr monah în Sfântul Munte, i s-a arătat Sfântul Ioan Teologul şi i-a spus să se roage neîncetat aşa: „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”, în vestita Filocalie există un cuvânt minunat al Sfântului Grigorie către monahia Xenia unde spune că primul dar care ni se dă prin Duhul Sfânt la rugăciune este pacea gândurilor, liniştea inimii. Harul Duhului Sfânt face pe credinciosul rugător senin, trezvitor, liniştit, fără porniri demonice sau cugete necurate, întinate sau pătimaşe. Cu harul Duhului Sfânt şi cu smerita nevoinţă ascetică personală domesticeşte marea mai înainte tulburată. Multele şi puternicele cugete pătimaşe care îl chinuiau, îl tulburau, îl destabilizau şi îl nelinişteau pe om, acum şi-au pierdut din sălbăticia lor şi din intensitate, fiindcă omul şi-a pus toată nădejdea lui în Preabunul Dumnezeu.

Acestei stări bune îi urmează smerenia sinceră, care leagă, adună şi păstrează laolaltă toate celelalte virtuţi ţesute de Dumnezeu. Smerenia cea dăruită de Dumnezeu, ca dar al Duhului Sfânt, are altă ţesătură, un caracter diferit şi altă putere decât cea pe care luptă omul printr-o nevoinţă continuă să şi-o agonisească. Pacea gândurilor şi smerenia curată a inimii sunt daruri minunate ale Duhului Sfânt.

Împreună cu harismele Duhului Sfânt ale răbdării, bunătăţii, credinţei, blândeţii şi înfrânării, sălăşluieşte în palatul iubirii, într-o atmosferă de bucurie deplină, veselia, pregustarea desfătării Raiului. În această stare se află credinciosul care şi-a acceptat păcatul său, întunericul lui, care s-a pocăit, s-a curăţit şi a fost luminat şi umblă întru
nepătimire, îndumnezeire, sfinţenie şi sfinţire.

Potrivit Sfântului Grigorie Palama şi trupul, aşa cum participă la lupta ascetică prin înfrânare, prin plâns şi lacrimi, tot aşa participă şi la darurile Duhului Sfânt. Amarele lacrimi devin dulci, rugăciunea mulţumitoare îi îndulceşte gâtlejul, inima tresaltă de bucurie, trupul întreg se bucură. Aşa cum plăcerea iraţională a păcatului întunecă mintea şi o face iubitoare de trup, iubitoare de materie şi iubitoare de plăcere, tot aşa şi harul de la minte înaintează la trup, fără să se urâţească deloc din pricina acestuia.

Trăirile harului Duhului Sfânt în viaţa sfinţilor Bisericii noastre a tuturor veacurilor sunt comune. Astfel, de la secolul al 14-lea să trecem la cel de-al 19-lea. Prinţul Motovilov l-a vizitat la sihăstria lui pe Cuviosul Serafim din Sarov. Ziua era destul de înnorată şi cădea încă şi o zăpadă deasă. Toate erau albe-albe. Cuviosul şi prinţul şedeau pe o buturugă recent tăiată şi vorbeau. Cuviosul văzând în inima lui, i-a zis: „Doriţi să aflaţi care este scopul vieţii creştine? Toţi cei pe care i-aţi întrebat acest lucru de mic v-au spus: Să mergi să te rogi la biserică, să te rogi tu însuţi lui Dumnezeu, să păzeşti poruncile Lui, să faci binele. Rugăciunea, postul, privegherea şi orice faptă creştinească, oricât de bună ar fi în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, ci se folosesc drept mijloace pentru izbândirea în scopul principal. Scopul real al vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt!” Cuviosul îşi continuă învăţătura lui luminată de Dumnezeu: „Postul, privegherea, milostenia şi toate celelalte fapte bune care au loc cu harul lui Hristos sunt toate numai mijloace pentru do bândirea Duhului Sfânt! Duhul Sfânt Se sălăsluieşte singur în sufletele noastre.

Dar pentru a locui totuşi în noi şi a rămâne în noi împreună cu duhu nostru, trebuie ca mai înainte să lupt cu toate puterile noastre pentru a-L bândi”. Prinţul se străduia din greu să înţeleagă deplin ce înseamnă dobândirea Sfântului Duh de către om. Atunci sfântul, rugându-se, îi spune: „Şi noi doi ne aflăm acum în Duhul Sfânt”. Cuviosul a strălucit dintr-odată tot şi prinţul n-a mai putut să-i facă faţă, ochii începură să-l doară din pricina marii revărsări de lumină. Cuviosul atunci îi zice: „Nu te tulbura! Acum şi tu eşti luminos, ca şi mine. Te afli şi tu în deplinătatea Duhului Sfânt, altminteri nu ai putea să mă vezi în starea aceasta”. Prinţul Motovilov descrie în mod deosebit această scenă, arătând cum seninătatea şi pacea sufletului lui erau negrăite. Bucuria i-a inundat sufletul. Cuviosul i-a spus că ceea ce simte este doar o parte a bucuriei veşnice. În acelaşi timp simţea o uimitoare căldură şi o mireasmă minunată şi deosebit de rară.

„Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ” a zis cuviosul, „nu se poate compara cu ceea ce simţim acum, pentru că acum ne inundă buna mireasmă a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu… Zăpada de pe noi nu s-a topit şi continuă să cadă din cer. Aceasta înseamnă că această căldură pe care o simţim nu este în văzduh, ci înlăuntrul nostru. Este acea căldură cu privire la care ne îndeamnă Duhul Sfânt să o raportăm la Domnul: „Cu căldura Duhului Tău cel Sfânt, încălzeşte-mă!” Şi a încheiat aşa: „Dumnezeu îl ascultă în mod egal pe monah şi pe laic, de ajuns este ca amândoi să fie ortodocşi, să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul inimii lor şi să aibă credinţă în El, fie şi cât un grăunte de muştar… Toate câte veţi cere de la Domnul, pentru slava lui Dumnezeu, sau pentru folosul aproapelui. Fiindcă Dumnezeu, pentru slava Lui, acceptă şi folosul aproapelui”.

Am zăbovit referindu-mă la acest minunat fapt, pentru că are o însemnătate specială pentru tema noastră. Hristos a venit în lume, a propovăduit, a făcut minuni, a pătimit, S-a răstignit, a înviat, S-a înălţat la cer, totul pentru a trimite în lume pe Duhul Sfânt. Singurul şi principalul scop al vieţii noastre, fraţilor, este dobândirea Duhului Sfânt.

Viaţa duhovnicească este în primul rând viaţa în Duhul Sfânt. Dar viaţă duhovnicească nu înseamnă să citească cineva cărţi, să dobândească ştiinţă şi cunoştinţe, ca să domine în discuţii, să asculte muzică şi să fie un bun cunoscător al ştirilor bisericeşti. Viaţa duhovnicească nu este nici o bună dispoziţie a minţii sau a inimii, ci căutarea Duhului Sfânt, agonisirea Lui, trăirea Lui, cunoaşterea Adevărului.

Dedicarea, afierosirea, desăvârşita predare în voia harului Duhului Sfânt constituie duhovnicia credinciosului. Ca să-şi însuşească totuşi cineva Duhul Sfânt, să-L simtă, să-L perceapă bine înlăuntrul său, are nevoie neapărat şi în mod necesar de parcurgerea fericitei căi ascetice a curăţirii. Dacă inima noastră nu se curăţeşte bine, Sfântul Duh nu poate să sălăşluiască înlăuntrul nostru. Cele materialnice, cele pământeşti, cele vremelnice, cele stricăcioase, cele de prisos va trebui să fie aruncate de voie pentru această stare dumnezeiască şi dobândirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ne va călăuzi la tot Adevărul, ne va lumina, ne va umple de har, ne va insufla, ne va vorbi şi ne va îndrepta paşii.

Pe Duhul Sfânt îl simte personal credinciosul care luptă, care se roagă şi care se curăţeşte şi căruia îi devine călăuză de mântuire şi de izbăvire. Devenim prin Duhul Sfânt ai lui Hristos. În Duhul Sfânt devenim dumnezei după har. Fiecare mădular al Bisericii se uneşte cu Duhul Sfânt şi astfel se îndumnezeieşte.

Gheronda Tihon Aghioritul zicea: „Gospodina Bisericii este Duhul Sfânt”. Biserica, având înlăuntrul ei pe Duhul Sfânt, are deplinătatea Dumnezeirii şi este ireproşabilă şi desăvârşită. Duhul Sfânt este a treia persoană a Sfintei Treimi celei de o fiinţă şi nedespărţită. Fără venirea Duhului Sfânt nu se săvârşeşte nici o taină înlăuntrul Bisericii. Potrivit Simbolului Credinţei noastre, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, îşi are începutul în Tatăl şi nu de la Fiul, cum cugetă în mod greşit Latinii, fiindcă atunci am avea dualitate de principii în Dumnezeire. Este trimis prin Fiul şi nu lucrează decât cu împreună-lucrarea Fiului, cea de-a doua Persoană din Sfânta Treime.

Cum spune înţeleptul Gheronda Emi-lianos Simonopetritul: „Duhul Sfânt S-a pogorât pe pământ, S-a revărsat oarecum pe pământ, fiindcă aşa a voit Sfânta Treime, aşa a voit Dumnezeu. Tatăl a binevoit, Fiul L-a trimis şi a fost trimis El însuşi cu bucurie lăuntrică pentru a înfăptui scopul existenţei firii omeneşti. Totuşi a voit acest lucru şi El personal, cum a voit şi Sfânta Treime. Prin urmare, Sfântul Duh a venit de voie în lume, precum a venit şi Hristos, Care a făcut ascultare de Tatăl Său şi S-a dat pe Sine morţii martirice, arătând astfel că aceasta era şi voia Lui personală. Avem adică voia Treimii şi voia fiecărei Persoane din Sfânta Treime. Vedem caracteristica unităţii, dar şi a existenţei întreit ipostatice. Trei voinţe, dar în acelaşi timp, o singură voie.

Aşadar, prin libera ascultare, ne unim cu Sfânta Treime într-un mod tainic în Biserică.In acest chip, voia mea va trebui să se identifice cu voia dumnezeiască.

Astfel omul devine purtător de Duh Sfânt, purtător de Hristos, îmbisericit şi adevărat. Tăgăduindu-şi omul voia lui egoistă, se smereşte, se jertfeşte, îşi taie ego-ul lui, iese din individualismul lui şi din iubirea de sine către iubirea de Dumnezeu. Iubind liber şi din adâncul inimii, fierbinte şi din tot sufletul, ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi-L însuşeşte, îl iubeşte cu uşurinţă şi nesilit, devine un fiu înţelept şi ascultător al Bisericii.

Voia liberă, voluntariatul, dispoziţia voitoare, disponibilitatea sunt fundamentale în viaţa duhovnicească. Dacă putem zice aşa, Dumnezeu are „o neputinţă”. Nu poate să Se impună, să astupe gura, să domine, să-Şi asuprească făptura. El însuşi i-a dăruit deplină voie liberă, chiar să-L şi renege. Nu poate, prin urmare, niciodată să o constrângă să-L iubească. Astfel omul este chemat singur să se sensibilizeze, să se străpungă la inimă şi să se pocăiască, să-L cinstească şi să-L iubească pe El Care l-a iubit întâi. Este un fapt cunoscut că nu ştim să ne bucurăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. începem ceva şi apoi în curând o amânăm sau abandonăm pe la mijloc. Ne temem să ne încredinţăm întreaga noastră viaţă Domnului, să facă El ceea ce vrea cu ea. Ba încă mişcările noastre cu privire la acest lucru sunt adeseori cu multe socoteli şi multe gânduri şi planuri. Suntem distraşi de amânări provocate de demoni. Este timpul să conştientizăm că aceste amânări, aceste zăboviri nu ne sunt de nici un folos. Dacă îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, sunt chemat acum imediat să mă pocăiesc.

Biserica Ortodoxă, maica noastră a tuturor, acordă o importanţă specială sfinţeniei, unicităţii şi autenticităţii persoanei umane. Inlăuntrul Bisericii nu ne mişcăm impersonal şi fără scop. Fiecare om este o personalitate distinctă, care este capabilă să se unească cu Duhul Sfânt. Să se facă omul dumnezeu, aşa cum Dumnezeu S-a făcut om. Numai atunci omul se împlineşte, numai atunci îşi găseşte echilibrul, se linişteşte şi se odihneşte.

Prin urmare, omul, şi cu atât mai mult creştinul, nu poate să trăiască pentru nimic, sau pentru ceva foarte mic şi trecător. Dacă am face un sondaj de opinie şi vom întreba lumea „pentru ce trăieşti?”, ce ne vor răspunde? „Pentru o mărire de salariu”, „pentru o poziţie bună”, „pentru o casă mai bună, „pentru o a doua casă la ţară”, „pentru o nouă maşină”. Dar oare merită să trăiască cineva pentru aceste lucruri care îl depreciază pe om, îl subestimează, îl corup, îl ard, îl fură şi îl pierd? Incă şi pentru o diplomă sau pentru un post de director, pentru o bună întreprindere? Nu, nu putem să trăim pentru acestea. Nu merită să trăim şi să existăm pentru aceste lucruri. Dumnezeu ne-a adus pe lume pentru ceva mai înalt, mai important şi mai însemnat. Unul este scopul vieţii noastre, dobândirea Duhului Sfânt. Pentru această dobândire merită să ne dăm toată osteneala noastră, să ne nevoim, să ne luptăm, să plângem şi după ea să tânjim neîncetat. Suntem distraşi de la acest scop pe care-l uităm, din pricina a mii de griji şi preocupări şi nu ne îngrijim deloc pentru ceea ce este mai important, ceea ce este esenţial şi singurul scop care ne va lumina şi ne va elibera.

Întreaga noastră viaţă va trebui să fie această unică cercetare şi căutare a Duhului Sfânt. Fără Duhul Sfânt, nu am adevărată existenţă şi fiinţare. Trăiesc în chip fals, mă bucur prosteşte, fac pe omul duhovnicesc. Lipsa Duhului Sfânt din viaţa mea mă face neluminat, fără bucurie autentică, neomenos, nepoliticos şi nenobil, necugetat şi nechibzuit, nedesăvârşit. Toate rugăciunile, toate „Doamne, miluieşte”, toate metaniile, toate posturile şi privegherile spre aceasta tind, când anume va veni ziua aceea luminată şi strălucită a venirii Duhului Sfânt în viaţa noastră, care va constitui un anumit grad de fericire, de binecuvântare şi nespusă pace.

În rugăciunea noastră, prima cerere ar trebui să fie dobândirea Duhului Sfânt.
Monahul Moise Aghioritul Monah, Omorârea patimilor. Chemare la pocăință în vremuri de criză, Editura Evanghelismos