Păcatul are două feţe şi el pune stăpânire cu amândouă

Păcatul are două feţe şi el pune stăpânire cu amândouă : una constă în fapte, cealaltă în obişnuinţă, fapta păcătoasă nu durează mult, ci se termină de îndată ce a fost săvârşită întocmai ca şi o săgeată, care după ce a străpuns, trece dincolo, bineînţeles lăsând în urmă o rană în cei păcătoşi, ca o mărturie a răutăţii şi a stricăciunii şi ca un glas care cere judecată.

Obişnuinţa păcatului este, în schimb, tocmai repetarea deasă a faptelor rele. El e ca o boală încuibată înlăuntrul sufletului pe urma unei mâncări stricate. Acest păcat din obişnuinţă este statornic şi înlănţuieşte sufletul în nişte cătuşe cu anevoie de stricat, robeşte mintea, pe om îl îndeamnă să săvârşească numai rele, ducând la cele mai urâte fapte pe cei pe care-i prinde în mrejele sale, prin care păcatul s-a născut şi se naşte fără încetare, în acelaşi timp săvârşind răul şi fiind el însuşi o urmare a răului — ca într-un cerc. Lucrurile au ajuns de aşa fel încât păcatul nu mai are sfârşit, iar obiceiul rău dă naştere la fapte rele, care, înmulţindu-se, formează apoi ele însele o regulă de săvârşire a păcatelor. Şi, astfel, aceste două rele se ajută una pe alta şi cresc tot mai mari, după vorba apostolului : «păcatul a prins viaţă (în mine), iar eu am murit».

Desigur răul n-a început nici ieri, nici alaltăieri, ci de când am venit pe pământ. Căci de când Adam s-a încrezut în duhul cel rău şi şi-a întors faţa de la bunul său Stăpân, de atunci mintea i s-a întunecat, sufletul şi-a pierdut sănătatea şi tihna pe care o avusese. Dar din acel moment şi trupul s-a împerecheat cu sufletul şi a avut aceeaşi soartă ca şi el : s-a stricat şi el deodată cu sufletul, ca o unealtă în mâinile lucrătorului. Căci sufletul este atât de strâns legat de trup încât îl face şi pe acesta părtaş la tot ce simte el. Vrem mărturie ? Ruşinea pe care a încercat-o Adam a făcut îndată să-i roşească obrazul, căci totdeauna când se întâmplă ca sufletul să fie încercuit de griji, atunci şi trupul suferă împreună cu el. Pe măsură, deci, ce firea îşi urma drumul ei, iar neamul omenesc se înmulţea, s-a întâmplat că, alături de celelalte daruri fireşti, s-a trecut asupra urmaşilor primului om, şi răutatea lui. Şi întrucât trupul nu numai că suferă influenţa patimilor sufletului, dar îi şi transmite acestuia din ale sale — şi sigur că pe de o parte sufletul se bucură şi suspină, iar pe de alta există oameni înţelepţi şi cinstiţi, fiindcă aşa le stă sădit în fiinţa şi trupul lor —, aşa stând lucrurile n-ar fi decât foarte firesc ca şi sufletul fiecărui om să moştenească răutăţile lui Adam, răutăţi care din sufletul aceluia au trecut în trupul lui, iar din trupul lui au trecut mai departe asupra sufletelor celor ce s-au născut trupeşte din el.

Acesta este «omul cel vechi» : sămânţa răutăţii părinţilor noştri dintâi, sădită în noi în clipa zămislirii noastre. Căci o singură zi din viaţa noastră nu ştim să fi fost lipsită de păcat, ba încă nici înainte de a avea în noi suflarea vieţii n-am fost fără de răutate, căci după cum a zis proorocul : «Stricaţi am fost de când ne-am zămislit, rătăciţi am fost din pântecele maicilor noastre». Şi mai rău decât atât; parcă nu ne-am fi săturat de acea tristă soartă lăsată de păcatul strămoşesc şi parcă nu ne-am fi mulţumit cu relele pe care le-am moştenit, ci cu atâta străşnicie ne-am dat răutăţii sporind această comoară a fărădelegilor, încât răutatea de-a doua întrecea pe cea dintâi, iar noi, urmaşii, am întrecut cu mult pilda strămoşilor noştri. Adâncul răutăţilor a fost că acestor fărădelegi nu li s-a pus nici o piedică, ci ele se întindeau fără încetare ca o pecingine. Poate chiar din pricina aceasta a fost cu neputinţă neamului omenesc să se poată vindeca singur — cu atât mai vârtos cu cât omul aproape niciodată nu ajunsese să guste bunătatea unei vieţi trăite în libertate, iar neîncercând o astfel de viaţă, el nici n-a putut ajunge s-o poată dori sau s-o poată căuta, fără a mai vorbi că nu era în stare să scuture jugul apăsător al păcatului.

Tocmai de aceste îngrozitoare lanţuri, de pedeapsa ce ni se cuvenea, de boala păcatului şi de moarte — de toate acestea Botezul este cel ce ne scapă şi încă cu plăcere : parcă totul se şterge într-o clipă, atât de deplin şi de desăvârşit, încât nu mai rămâne nici o urmă de fărădelege. Dar nu numai că Botezul ne slobozeşte de răutăţi, ci în locul acestora ne sădeşte în suflete cu totul altceva : dorinţa de mai bine. Prin moartea Sa, însuşi Domnul Hristos ne-a dat puterea să nimicim păcatul, iar prin învierea Sa din morţi ne-a făcut părtaşi la viaţa cea nouă. Căci moartea prin Botez, întocmai ca şi cea a Mântuitorului, omoară viaţa cea plină de răutăţi şi prin puterea ei de răscumpărare ne slobozeşte de orice pedeapsă pentru păcatele de care toţi eram vinovaţi în urma naşterii şi a vieţuirii noastre păcătoase.

Aşadar, Botezul ne scapă de păcat şi de obişnuinţa lui, făcându-ne în acelaşi timp şi părtaşi la binefacerile morţii celei de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos. Şi, fiindcă prin Botez ajungem să avem parte şi de înviere, Domnul Hristos ne dă şi o viaţă nouă, ba încă ne făureşte şi mădulare şi ne sădeşte puteri cu care să lucrăm în această nouă viaţă şi care ne ajută să dobândim şi pe cea viitoare. De aceea şi pot zice că m-am scăpat de fărădelegi şi m-am făcut repede sănătos, cu atât mai vârtos, cu cât aici Dumnezeu este Cel ce a lucrat ca unul Căruia nu-i trebuie timp îndelungat pentru astfel de lucrări — şi cu cât binele pe care-l face omenirii în această viaţă nu-l face numai acuma, ca să zicem că are nevoie de timp, ci este o lucrare săvârşită cu mult timp înainte. Căci Hristos nu de astăzi ne răscumpără de greşelile în care am căzut, nici nu ne pregăteşte abia astăzi leacul mântuitor, după cum nici mădularele şi puterile sufleteşti nu astăzi ni le sădeşte spre a face bine, ci de multă vreme a îndeplinit aceste lucrări. Şi anume, de când S-a suit pe cruce, de când a murit şi a înviat, de atunci s-a dobândit oamenilor slobozenie din patimi, atunci s-a dat din nou chipul şi frumuseţea făpturii omeneşti, ba încă i s-au adăugat şi forme noi şi mădulare tinere. Acum n-avem decât să urmăm şi să înaintăm în viaţa harului. Şi aceasta, Botezul e în stare să ne-o dea : celor morţi viaţă, robiţilor, slobozenie, celor stricaţi, chipul frumuseţii celei nepieritoare.

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos