Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm

Sfântul Apostol Pavel spune: “Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm.” (I Corinteni 4, 12-13). Nu ştiu dacă cuvintele celelalte le are cineva în vedere pentru îndrumarea propriei sale vieţi, adică dacă atunci când îl ocărăște cineva, e liniştit şi binecuvântează, dacă atunci când îl huleşte, îl defaimă cineva, el se roagă şi mângâie, dacă atunci când îl prigoneşte cineva, el se roagă, iartă, binecuvântează şi rabdă cu linişte sufletească. Toate acestea trebuie să le împlinim şi noi, dar împreună cu acestea trebuie  să avem în vedere  şi faptul că, pentru înaintarea în viaţa duhovnicească, nu-I destul să te rogi, să citeşti, să te informezi, ci trebuie să lucrezi, să împlineşti, să faci ceva ca să se cunoască că eşti al lui Dumnezeu, al lui Hristos.

În ceea ce priveşte datoria de a lucra cu mâinile noastre, să ne aducem aminte de pildă aceea cu lucrătorii tocmiţi la vie. Că dimineaţă au fost tocmiţi unii să lucreze în vie, la ceasul al treilea, adică pe la nouă, au fost tocmiţi alţii la ceasul al şaselea, adică la douăsprezece ziua, şi tot aşa alţii, la ceasul al şaselea. Au fost unii găsiţi fără treabă şi în ceasul al unsprezecelea, când era gata să se sfârşească ziua, pentru că, după socotelile de atunci, ziua se sfârşea la ceasul al doisprezecelea, adică la şase seara. Şi când ia întâlnit stapanul viei pe cei care, cu un ceas înainte de  se sfârşi ziua, erau aşteptând şi nelucrând, i-a întrebat: “De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru? Ei au răspuns:  Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”(Matei 20, 6-7). Întrebarea aceasta – “De ce aţi stat aici toată ziua fără să lucraţi?- arată că Dumnezeu, închipuit în pildă de stăpânul viei, aşteaptă de la noi şi o activitate pământească, o activitate materială  pentru a realiza cele de trebuinţă vieţii pământeşti.

Arhimandrit Teofil Părăian, ”Cale spre bunătate”