O, omule! Chiar de-ai trăi o sută sau o mie de ani pe această lume, când va veni groaznicul ceas al morţii, ţi se va părea că viaţa a trecut ca o zi
Acum tu, omule, te desfătezi cu frumuseţea, cu farmecul, cu slava şi-ţi petreci viaja ta în podoabe deşarte, sperând să-ţi petreci viaţa aşa ceasuri, luni şi ani de-a rândul. O, omule! Veacul tău se apropie de sfârşit, viaţa trece, timpul încetul cu încetul se scurge, înfricoşatul tron al Domnului se pregăteşte, Judecătorul Cel drept se apropie. O, omule! Judecata e la uşă. Va trebui să dai răspuns. Râul de foc clocoteşte, pocneşte cu scântei puternice… Groaznice chinuri îi aşteaptă pe păcătoşi. O, omule! Munceşte, străduieşte-te, jerţfeşte-te. Înainte de moarte vestitorul nu vine. Darul pe sfinţi îi aşteaptă, cununi celor drepţi se pregătesc, se deschide împărăţia cerurilor pentru suferinzi şi truditori, pe aceştia îi aşteaptă odihna nesfârşită şi bucuria neînchipuită, Ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi inima n-a simţit ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei ce îl iubesc. O, omule! Auzit-ai tu oare despre chinuri? De ce nu te înfiorezi şi nu te îngrozeşti?.. O, omule! Auzit-ai oare despre fericirea nesfârşită? De ce nu te jertfeşti, de ce pierzi viaţa în vorbe şi în deşertăciuni? Mai târziu nu vei găsi alt timp, chiar de-l vei căuta cu lacrimi în ochi. O, omule! Chiar de-ai trăi o sută sau o mie de ani pe această lume numai în mâncăruri şi desfătări, când va veni groaznicul ceas al morţii, ţi se va părea că viaţa a trecut ca o zi, iar toate desfătările şi podoabele vor pieri fără urmă, ca şi o floare ce se ofileşte degrabă. O, omule! Ca o zi este naşterea, tinereţea şi bătrâneţea ta. Şi după aceasta vine pe neaşteptate sfârşitul vieţii tale. O, omule. Aminteşte-ţi, unde sunt buneii şi străbuneii tăi, unde-i tatăl tău, mama şi fraţii; unde sunt rudele şi prietenii tăi dragi? Oare nu toţi s-au petrecut din viaţa aceasta; oare n-au vrut şi ei să trăiască pe această lume, desfătându-se în bunăstarea lor? Dar iată că au fost răpiţi contra voinţei lor. Aminteşte-ţi că tu eşti humă, din humă te hrăneşti şi în humă te vei întoarce: trupul se va distruge şi va putrezi, mâncat de viermi, iar oasele se vor risipi ca pulberea. Aminteşte-ţi zilele veşnice şi anii generaţiilor trecute, câţi împăraţi au dus-o în desfătări şi podoabe. Ce le-au folosit lor, plecând din această
viaţă vremelnică, desfătările şi podoabele? Toţi s-au prefăcut în humă şi cenuşă, Câţi au fost pe această lume tineri, puternici, bogaţi şi viteji, în floarea tinereţii şi a frumuseţii; cu ce le-a fost de folos puterea, tinereţea plăcută, frumuseţea înfloritoare? Parcă n-a fost nimic. Mii de mii, cât nisipul mării au fost neamuri de oameni şi toţi s-au petrecut din această viaţă. Mulţi din ei nu au putut da nici un răspuns în ceasul de pe urmă, pentru că pe neaşteptate, în picioare sau şezând, au fost răpiţi de moarte; unii mâncând şi bând şi-au dat duhul, unii au murit subit în drum; alţii, culcându-se în aşternutul lor să-şi odihnească trupul cu un somn scurt, au adormit pe veci; unii din ei în ceasul din urmă au suferit chinuri mari, înfricoşări groaznice, încât numai o închipuire despre ele ne poate îngrozi. Vai! Cum plânge sufletul în preajma morţii, îşi ridică privirile spre îngeri, întinde mâinile către oameni, se roagă cu jale, dar nu primeşte ajutor; întradevăr deşertăciune omenească! Pentru toţi este îngrozitor când sufletul se desparte forţat de trup; sufletul cu plânset iese, iar trupul este înmormântat; atunci speranţa la cele deşarte, farmecul, slava şi desfătarea pământească se prefac în nimic. Of, of! Amar, amar! Mare plânset şi bocet, suspin şi durere este despărţirea sufletului. Scurt este drumul pe care îl trecem cu trupul; fum, abur, cenuşă, pulbere, duhoare este viaţa aceasta; ca fumul în văzduh, împrăştiindu- se ca floarea ierbii, ofilindu-se şi scuturându-se, ca fuga calului, ca apa, curgând repede, ca negura, rididndu-se de pe faţa pământului şi ca roua dimineţii dispărând sau ca pasărea zburând – astfel trece viaţa lumii acesteia; sau ca vântul în zbor, aşa trece pe alături timpul şi se sfârşesc zilele vieţii noastre. Mai bine să rabzi şi să îndrăgeşti pe această lume suferinţele grele şi aspre, decât o mie de ani de bucurie şi linişte să schimbi pe o zi din viitor. Căci scurtă aste calea vieţii pământeşti; pentru puţin timp apare şi repede trece. Cu adevărat dulceaţa, frumuseţea şi slava din această lume este deşertăciune şi putregai. Totul trece ca umbra schimbătoare şi suntem pe această lume ca în somn, acum omul este, puţin mai târziu pleacă. Astăzi e cu noi, iar dimineaţa este aşezat în sicriu. Of, of! Amar, amar! Cu adevărat zadarnic se zbate orice pământean. Toţi ne vom schimba, toţi vom muri: împăraţii şi cnejii, judecătorii şi puternicii, bogaţii şi săracii şi toată făptura, omenească: astăzi cu ei se bucură şi se veseleşte vreun om oarecare, iar dimineaţa este deplâns şi bocit. O, omule! Vino la sicriu şi priveşte la mortul ce zace în el: nu e slăvit, nu e arătos, nu e frumos; cum se umflă şi răspândeşte duhoare; trupul putrezeşte şi-l mănâncă viermii, oasele se golesc şi totul se descompune. Of, Of! Amar, amar! Suflete păcătos, groaznică privelişte. Amar, amar! Înzestrat cu simţiri trupeşti, creat cu înţelepciune, nu ai deloc strălucire, înfăţişare şi frumuseţe. Unde a dispărut frumuseţea ta trupească şi tinereţea minunată? Unde e faţa ta zâmbitoare, unde-s ochii tăi frumoşi şi luminoşi, unde-i graiul tău oratoric, unde ţi-i suflarea, vocea dulce, fină şi gingaşă? Unde ţi-i elocvenţa înţelepciunii, mersul mndru, visele şi dorinţele şi grija lumească? Toate au dispărut şi sunt mâncate de viermi: iată unii ies din gură şi nări, alţii din ochi şi urechi, şi toţi sunt respingători şi mârşavi. Of, of! Privind la rămăşiţele trupeşti din sicriu să ne întrebăm în sine: cine e rege, bogat ori cerşetor? Cine-i domnitor ori supus; Cine-i slăvit ori necunoscut? Cine-i înţelept ori neînţelept? Unde-i frumuseţea şi desfătarea lumii acestea? Unde-i puterea şi înţelepciunea acestui veac? Unde-s visele şi farmecele trecătoare? Unde-i bogăţia trecătoare şi deşartă? Unde-s podoabele de argint şi de aur? Unde-i mulţimea robilor? Unde-i stăpânirea acestui veac deşert? Nimic din toate acestea n-a rămas. Omul este lipsit de toate. Of, of! Amar, amar! Cu adevărat zadarnic se zbate orice pământean – mă uit la tine în sicriu şi mă îngrozesc de chipul tău; mă uit la tine şi mă cutremur şi vărs lacrimi din inimă. Of, of! Moarte crudă şi nemiloasă! Cine poate scăpa de tine? Tu seceri neamul omenesc ca pe grâul necopt. Astfel, fraţilor, înţelegând scurtimea vieţii noastre şi deşertăciunea acestui veac, să ne pregătim de ceasul morţii, lăsând grijile lumeşti nefolositoare; fiindcă nu vei lua cu tine după moarte nici bogăţie, nici slavă, nici desfătări şi nimic din toate acestea nu vom lua cu noi în mormânt, numai faptele bune vor merge cu noi şi ne vor apăra şi vor rămâne cu noi; căci goi ne-am născut şi tot goi vom pleca. Şi astfel, auzind toate acestea, noi trebuie nu numai să stăm tăcuţi în chilie, să punem frâu la limbă, să ne îngrijim de sufletele noastre şi să plângem la rugăciune pentru păcatele noastre, dar chiar şi sub pământ să he ascundem, să plângem cât suntem vii pentru păcatele noastre şi să trăim murind în jertfă pentru Dumnezeu. Ştiind despre apropiata noastră moarte, trebuie să ne istovim trupul nostru pieritor încă înainte de moarte, căci el şi după moarte trebuie să rămână pieritor, până când Domnii Dumnezeu ne va învia din morţi în ultima zi şi ne va dărui viaţă veşnică şi împărăţie fără de sfârşit în veac.
Arhimandrit Paisie Velicikovski, Crinii țarinei sau flori preafrumoase