„Nu doresc împreuna cu el în Rai!”
O femeie în vârstă, odată, apropiindu-se de mine în biserica, mi-a zis următoarele: „Părinte! Nu mai pot suporta pe soțul meu! Aştept mai repede să mor și să nimeresc în rai, că să nu-l mai văd deloc”. Eu însă i-am răspuns: „Draga mea! Unica șansa a dvs de a nimeri în rai este să fiți împreună de soțul. Fără soț puteți pretinde doar la loc în iad”. La care ea mi-a spus: „Nu doresc împreuna cu el în rai. Oriunde – numai cât mai departe de el!”.
Tare des oamenii cred, că pot nimeri în rai și totodată să scape de alți oameni. Se poate oare a fi alături de Dumnezeu și în același timp de uitat de existența celor apropiați? Mulți dintre noi privesc și Biserica ca un loc, unde se poate ascunde, de a se închide, de a se concentra într-un spațiu misterios, unde nu vom observa pe nimeni din jurul nostru. Dar rolul principal al Bisericii constă anume în faptul că aici oamenii sunt așezați față în față, sunt deschiși și receptivi, pe când în societate se dușmănesc, urăsc și ignorează unul pe altul. Iar deosebire între rai și iad se explică că în rai toți sunt împreună, uniți în dragostea către Dumnezeu și unul făță de altul. În iad fiecare om este lipsit de prezența lui Dumnezeu și existența celor din jur, fiecare se chinuie în atmosferă izolată, în singurătate.
Cum să iubim pe aproapele nostru? În primul rând, în afară de aspectul exterior ale omului, trebuie să încercăm să vedem și partea lui interioara, esența lui sufletească. Trebuie de pătruns în acea adâncime, unde, la fiecare dintre noi, se ascunde chipul lui Dumnezeu. De multe ori vedem doar aspecte exterioare ale omului, îngreunate de păcate, chinuit de patimi, și nu observăm acel chip dumnezeiesc, care se ascunde după haina trupească. Anume aceasta trebuie să vedem și să ne închinăm acestui chip, aflat în adâncul apropiaților noștri.
O greșală populară, care devine apoi rădăcina tuturor certelor dintre oameni, constă în acea, că noi nu acceptăm pe apropele nostru, așa cum este el, dar dorim să-l vedem după placul nostru: lui îi lipsește ceva, el în unele cazuri putea fi mult mai desăvârșit. Noi creăm o schemă artificială și tindem ca omul să se încadreze în acești parametri, iar atunci când nu reușește să facă acestea, noi trăim în conflict continuu între aceea cum el trebuia să fie, și aceea cum este el în realitate.
Dacă noi am putea să purcedem de la faptul ce ne este dat în fiecare om, dar nu din ceea ce dorim noi să vedem, atunci relațiile nostre cu societate s-ar schimba radical. Să ne amintim că Dumnezeu iubește pe fiecare dintre noi așa cum suntem noi. Bineînțeles că Dumnezeu așteaptă când păcătosul să se pocăiască, să se corecteze, și va revine la El; Dumnezeu dorește, ca fiecare om să fie mai bun, decât este el la momentul actual; Dumnezeu tânjește de imperfecțiunea omenească, de păcatele lor, de aceea că oamenii Îl uită pe Dumnezeu și se lasă singuri. Dar toate aceste nu-L opresc pe Dumnezeu să iubească pe om încă mai înainte de revenirea lui, pocăința lui și corectare spre viața bună. După învățătura cuviosului Isaac Sirul, dragostea dumnezeiască nu se micșorează chiar și atunci când nu găsește reciprocitate. Și în pilda despre fiul risipitor aflăm că, atunci când fiul lasă pe tatăl său și pleacă „într-o țară departată”, totuși tatăl îl iubește în continuare și-l așteaptă cu dor acasă (Luca 15, 11-32).
Foarte des membrii familiei viețuiesc în conflict neîntrerupt numai de aceea, că unul învinuiește pe altul în neajunsul dragostei. De pildă, soțului i se pare că soția lui nu-l iubește destul de înflăcărat: de aici el începe să urască pe soția, să aprind certuri. Și dragostea lui se încetează numai de la acea, că lui i se pare că nu vede reciprocitate în persoana soției sale. Dar conflictul poate să apară și pe fondul dragostei excedente: când dragoste devinde pasională, oarbă, egoistă, când omul se atârnă față de aproapele său ca de un imobil personal. De aici se naște gelozie, apar suspiciuni neîntemeiate, reprosuri neîndreptățite. Așa cum din puțină dragoste, așa și de la dragoste exagerată se destramă familii.
Des părinți sunt nemulțumiți de copiii săi, socotind că ei nu se ocupă cu ceea ce de fapt trebuie să se ocupe, nu ascultă de părinți, nu acordă atenție și grija cuvenită. Bineînțeles că copiii trebuie să asculte de părinții lor și să le îngrijească. La fel este știut că părinții poartă responsabilitate de copiii lor și unele cazuri trebuie să intervină, ca să le ajute, în conformitate cu vârsta și experiența de viața, să le indice copiilor imaturi ceea ce aceștia nu văd. Dar părinții nu trebuie să uite că copilul lor – identitate liberă, cu dreptul de a alege desinestătător calea vieții, să stabilească interese personale și cercul de prieteni. Se întâmplă la fel foarte des, când mamele educă strict copiii lor, lipsindu-i de destracții, dirijând cercul de prieteni, pronunțând interziceri de a se întâlni cu un prieten sau altul. Uneori, din considerente morale, parinții mai evlavioși interzic copiilor săi să privescă televizorul, să meargă la cinematograf, să se plimbe pe stradă, oferind multiple explicații, în ce constă această abținere. Însă nu-i oferă copilului o altă orientare, ca copilul să-și poată umple pozitiv haosul din viața sa, dar, numai intezic a face una sau alta. Nicio interzicere, nic-o restricție nu poate să devină nucleul vieții duhovnicești. Și pâna la o etapa anumită adolescentul rabdă toate aceste, iar într-o buna zi, când i se implinește vârsta de 16 ani sau 12 ani, sau poate cu mult mai înainte, adolescentul leapădă acest jug, iar împreună cu această, lasă și credința.
Câteodată, creștinul, dintr-o familie unde nu toți împărtășesc viziunile sale religioase, incomodează pe ceilalți membri ai familiei, amestecând lor să se ocupe cu ceea, ce, după viziunea lor, este de dispreț și anticreștinesc. De exemplu, într-o familie este o mama foarte evlavioasă, tată ateu, și copiii, care, chiar dacă merg la biserică împreună cu mama lor, totuși nu-i susțin concepțiileatunci când este vorba de distracții. Se apropie Revelionul: soțul și copii doresc sărbătoare. Iar mama, socotind că această sărbătoare este „păgână”, interzice copiilor să se veselească, le hrănește cu mâncare de post (pentru că Revelionul cade în Postul Crăciunului). Poate era să fie mai bine în acest caz să se jertfească pe sine și cu cuvioșia sa, și să pregătească soțului și copiilor sărbătoare adevărată, iar mai pe urmă și altă sărbătoare – Nașterea Mântuitorului. Apoi alte și alte sărbători, până când întreaga viață să se umple de sărbători, sărbători de fiecare zi.
Anume prin această se realizează creștinismul, prin aceasta se descoperă dragostea superioara față de aproapele – să uiți de tine, să te jertfești și să trăiești pentru alții, străduindu-te să aduci lor mai multe bucurii.
Des dragostea părinților către copii devine un jug, de la care copiii nu pot să se scape toate viața lor. Dragostea nu trebuie să devină viol asupra identității copiilor. Imi amintesc de un caz tragic, care s-a petrecut cu o fetița de treisprezece ani. Mama cerea de ea sinceritate deplină, socotind că fata are relații secrete și că ea nu are dreptul să ascundă ceva de la mama sa. Odată fetița a primit nota „doi” la școala, dar s-a temut să spună despre această mamei sale. Mama totuși a aflat despre aceasta și a venit la școala, ca să se clarifice cu fata și cu învățătorii. Fata, chinuită de frică, că va fi trasă la răspundere, a văzut pe mama sa venind la școală. Asteptând, până când ea va intra in edificiu, fata a fugit din școala pe alăt ieșire și în fața tuturor colegilor săi a sărit sub roțile automobilului. Trezindu-se, înainte de moarte, fata a spus, că nu a dorit să se sinucidă, doar să sperie pe mama sa, să-i sustragă atenția.
Nu totdeauna și nu fiecare om este apt să ofere reciprocitate, loialitate și sinceritate deplină. Și nu se îngăduie de a cere de la un om ceea, ce el nu poate oferi, chiar dacă este fiul sau fiica dumneavoastră, frate sau soră, soț sau soție, prieten sau prietenă. Lăsați pe fiecare să se descopere în acea măsură, după cum vrea el și poate să facă el însuși. Nu este bine „să te vâri în sufletul” unui om, pentru că sufletul este sfânta sfintelor, și acolo se poate intra doar în caz dacă îți va deschide și te va pofti cineva. Uneori se poate de bătut la ușa, așa cum bate Hristos în sufletele omenești, doar cu liniște și răbdare. Iar dacă ușa nu se va deschide, mai bine este să pleci.
Dragostea către aproapele trebuie să fie înțeleaptă. Ea trebuie să fie ca o jertfă, ca dragostea lui Hristos, Care iubește pe noi pe toți, așa cum suntem noi. Dragostea trebuie să aducă bucurii celor din jur, dar nu un jug greu de suportat. Ea trebuie să fie absolută, dar totodată să nu caute dragoste în schimb din partea celor apropiați. Ea nu trebuie să se transforme în gelozie, să aducă la certuri și sfadă, să umilească libertatea apropiaților, nu trebuie să fie egoistă, și să nu să se micșoreze atunci când nu găsește reciprocitatea. Apostolul Pavel spune: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragoste nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate se suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragoste nu cade niciodată”. (I Corint. 13, 4-8).
„Nu doresc împreuna cu el în Rai!”
Mitropolitul Ilarion Alfeev, Despre dragoste către aproapele, traducere de părintele Maxim Melinti