Naiv este cel ce crede că va putea străbate calea, urmând lui Hristos, fără lacrimi

Iata imi vad inima intr-o lupta: Cum voi vorbi despre sfantul plans contemporanilor mei? Stiu ca ei vor socoti o rusine ca un om in toata firea sa planga pentru orice pricina. Da, cu adevarat, este rusinos a plange, dar numai atunci cand este vorba de lucruri trecatoare: de cariera, de avere, de privilegii sau de starea sociala, de sanatate si altele asemenea lor. Insa plansul despre care vom vorbi atinge legatura noastra cu vecinicul Dumnezeu: el apartine unui alt plan al fiintei. El izvoraste atunci cand se atinge de noi Duhul lui Dumnezeu. Acesta ne-a cercetat… inima ni s-a umplut de dragostea cea nestricacioasa iar mintea a cutremurat-o cu o noua viziune… El ne-a rapit duhul in taramul fiintarii nefacute. Focul rugaciunii din Ghethsimani – impreuna-patimirea cu intreaga zidire in suferinta – s-a apropiat de faptura noastra firava, iar aceasta s-a daruit deplin stapanirii Iubirii care a cercetat-o. Cu un astfel de plans au plans Apostolii si Parintii nostri, primind cereasca binecuvantare. Acest foc a fost aruncat pe pamantul inimii noastre de insusi Hristos (cf. Lc. 12:49; 22:44 si 24:32).

Foarte rar se revarsa peste noi sfanta putere a Dragostei ce izvoraste de la Dumnezeu intr-o astfel de masura: cu neputinta este firii noastre, in starea ei de fata, a purta aceasta flacara. De obicei renasterea noastra incepe cu ivirea Luminii Nezidite care ne dezvaluie viziunea tainei despartirii noastre de Dumnezeu, iar inima, in afara de plans – nu are alt mijloc de a-si exprima umilinta, adica iubirea sa indurerata inaintea lui Dumnezeu.

Naiv este cel ce crede ca va putea strabate calea, urmand lui Hristos, fara lacrimi. Ia o nuca uscata, pune-o sub o presa puternica, si vei vedea cum curge din ea untdelemnul. Ceva asemanator se intampla cu inima noastra atunci cand focul nevazut al cuvantului lui Dumnezeu o parjoleste din toate partile. Impietritu-s-a inima noastra in egoismul ei de fiara si, ce este mai rau, in spasmul mandriei sale. Dar cu adevarat exista un astfel de Foc (cf. Lc. 12:49) in stare sa topeasca pana si metalele cele mai tari, si pietrele.

Cela ce niciodata de-a lungul vietii sale nu a cercat apropierea acestui Foc pana la sine, nu va intelege despre ce este vorba aci. Primul cuvant al propovaduirii evanghelice: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia Cerurilor” (Mt. 4:17), ne cheama la o schimbare radicala a intregii noastre vieti. Aceasta schimbare este cu putinta nu altfel decat prin contopirea doririi noastre infocate cu lucrarea Focului ceresc care ne inmoaie inima, si odata inmuiata, se faureste din nou sub loviturile unui puternic ciocan.

Plansul duhovnicesc, prin firea sa, este cu totul altul decat plansul sufletesc. El tine de o neintrerupta gandire la Dumnezeu si de o dureroasa intristare pentru despartirea de El. Plansul sufletesc, patimas, ucide trupul, ii stinge vioiciunea, atunci cand cel duhovnicesc curata omul de patimi purtatoare de moarte si prin aceasta il invie pe de-a-ntregul. Prin plans fierbinte se curata mintea noastra de chipuri patimase. Printr-insul se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici. Cu cat mai adanc plansul nostru de pocainta, cu atat mai temeinic ne slobozim de un intreg sir de nevoi aparent firesti, de astfel de patimi nimicitoare precum mandria si mania. Inlauntru se salasluieste bucuria, pana atunci necunoscuta, a slobozeniei.

A crede ca preschimbarea firii noastre, propovaduita de Evanghelie, este cu putinta fara plans – poate numai cel care nu a simtit niciodata puterea ucigasa ce o are pacatul asupra noastra. Din amar, in inceputurile pocaintei noastre, plansul se preschimba apoi in lacrimile bucuriei Iubirii Dumnezeiesti. Iar acesta este semnul ca rugaciunea noastra a fost auzita si ca prin lucrarea ei suntem purtati intr-o viata noua, de acum nestricacioasa.

Plansul duhovnicesc este un fenomen de ordin ceresc, incerc, dar nu-mi pot aminti – am plans eu oare vreodata dupa coacerea varstei mele? Si doar viata mea a coincis cu groaznicele evenimente ale veacului nostru. De multe ori m-am aflat nu numai in situatii grele, dar cu adevarat in primejdii de moarte. Cand insa, prin ivirea Luminii, eu am zarit adancul caderii mele, atunci a inceput un plans pe care nu-l puteam opri: era mai puternic decat mine in deznadejdea care ma atinsese. La inceput plangeam pentru mine insumi, ingrozit de propria cadere; mai tarziu – pentru oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu, cuprins de compatimire pentru nefericita lor stare a necunoasterii lui Dumnezeu. La Athos insa, si mai ales in pustie, in vremea Razboiului (al Doilea), amar plangeam pentru lume in intregul sau.

Multa vreme am purtat in minte: “infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului celui Viu” (Evr. 10:31). Si cumplit lucru este parasirea de catre Dumnezeu. In afara Dumnezeului Iubirii – totul este fara sens: sufletul se vede aruncat in intunerecul mortii (vezi 1 Cor. 13:1-3). Frica din pricina acestui intunerec este chinuitoare, pentru faptul ca el nu este numai in afara mea, ci se afla si inlauntrul meu. Cand insa Lumina Nefacuta ma slobozeste din iadul meu launtric, atunci de la mine se indeparteaza toata patima si inteleg ca Domnul cel Atotputernic ma poate face si pe mine domn, dupa chipul Domniei Sale: slobod de toata stapanirea straina, de neranit de orice rautate.

Arhimandritul Sofronie, “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005