Mulțumește-te, dar, cu acestea, tu care postești!
Postul e temelia virtutii. Si dupa cum temelia unei case si talpa unei corabii nu-s de nici o isprava si de nici un folos, oricat de cu anevoie au fost lucrate, atata vreme cat celelalte parti care se construiesc pe ele nu sunt asezate cu destula pricepere, tot asa nici de pe urma infranarii prin post trupesc: nu se trage nici un folos daca el nu va fi insotit si de cealalta indreptare, a postului sufletesc din care postul trupesc si decurge, de altfel, in chip firesc.
Asadar frica de Dumnezeu sa invete limba sa graiasca numai ce se cuvine, iar nu sa vorbeasca lucruri desarte, sa tina timpul potrivit si masura potrivita, cuvantul trebuitor si raspunsul bine socotit, sa graiasca atunci cand se cuvine, sa nu loveasca pe neasteptate si cu repezeala ca o grindina pe cei din jur. De aceea si legatura aceea fina care leaga limba de partea de jos a barbiei se numeste „frau” tocmai pentru ca limba sa nu graiasca lucruri nepotrivite si nesocotite. Sa binecuvinteze, iar nu sa ocarasca; sa cante, iar nu sa defaimeze, sa laude, iar nu sa graiasca de rau. Mana cea indrazneata sa fie legata ca si cu un lant de cugetarea la Dumnezeu.
Iata pentru ce postim: pentru ca pe Mielul (Hristos) inainte de a-L rastigni cu piroane pe cruce, iudeii L-au batjocorit cu ocari si cu palmuiri (Marcu 14, 65). Asadar, noi, ucenicii lui Hristos, sa nu urmam purtarea cea nesocotita a vrajmasilor Domnului. Caci daca vom fi ca ei, Isaia ne va grai si noua: „Voi postiti numai ca sa va certati si sa va sfaditi si sa izbiti furiosi cu pumnul in cel smerit” (Is. 58, 4). Invata, omule, de la acelasi prooroc in ce consta postul cel curat si fara de viclenie. El ne-o spune asa: „Dezleaga orice legatura a nedreptatii! Desfa stransoarea zapiselor celor facute cu de-a sila! Frange painea ta si da celui flamand si adu sub acoperamantul tau pe saracii cei fara adapost” (Is. 58, 6-7).
Multime multa de oameni goi si fara de adapost au adus vremurile de azi. Multime de oameni luati im robie stau in fata usilor fiecaruia. Nu lipsesc nici cel strain, nici cel dezmostenit; pretutindeni nu vezi altceva decat maini intinse spre cersit. Casa unor astfel de oameni e doar bolta cereasca, locul lor de adapost sunt porticele, drumurile si locurile mai ferite de prin piete. Se cuibaresc prin pesteri, ca niste corbi de noapte si ca niste pasari de mare. imbracamintea lor sunt zdrentele abia prinse unele de altele, ogorul lor e bunavointa celor milostivi; hrana, orice le pica la indemana; bautura, aceeasi ca si a necuvantatoarelor adica izvoarele; paharul lor, cupa palmelor; camara lor sunt buzunarele si surtucul, si acesta doar daca n-a fost destul de zdrentuit, ci in stare sa mai adaposteasca ceea ce s-a adunat in el; masa lor, genunchii adunati laolalta; patul lor, pamantul; baia lor, raul sau lacul, pe care Dumnezeu le-a dat tuturor deopotriva fara sa mai fie nevoie de a se mai construi ceva. Viata lor e ratacitoare si salbatica, dar nu pentru ca asa va fi fost ea inca de la inceput, ci ca una care a ajuns asa in urma nenorocirilor si a lipsurilor.
Multumeste-te, dar, cu acestea, tu care postesti! Arata-te plin de bunavointa fata de fratii tai cazuti in nenorocire! Ceea ce opresti stomacului tau daruieste celui lipsit! Fie ca frica de Dumnezeu sa duca la o dreapta miluire pe toate zilele! Tamaduieste cu infranarea ta inteleapta doua patimi potrivnice una alteia: imbuibarea si foamea fratelui tau! Caci si doctorii fac asa: unora le prescriu curatire, altora hranire, pentru ca prin ceea ce adauga unuia sa ia de la celalalt si sa se randuiasca sanatatea si a unora, si a altora.
Lasa-te convins de indemnul cel bun! Deschida invatatura cea buna usile celor cu bunastare! Gandul cel bun sa conduca pe cel sarac catre cel ce are! Sa nu crezi ca printr-un cuvant oarecare ai putea imbogati pe cel sarac! Deie-le si casa si pat si masa. Cuvantul cel mai inainte de veci printr-un cuvant potrivit! Iar tu, cultiva cele ce sunt necesare pe care trebuie sa le privesti ca pe niste bunuri ale tale!
Pe langa acestea, gandeste-te ca mai sunt si alti multi bolnavi si nenorociti. Fiecare sa poarte de grija de cei din apropierea lui. Nu lasa pe cei din jurul tau sa fie ingrijiti de altcineva! Sa nu cumva sa ia altul comoara care se afla langa tine! imbratiseaza pe cel cazut in suferinta ca si cum ai indragi aurul. Iubeste pe cel impovarat ca si cum iti iubesti propria sanatate, ca si cum iti iubesti sanatatea sofiei, a copiilor, a casnicilor si a intregii tale familii.
Cel lipsit si bolnav este de doua ori sarac; daca il ajuta sanatatea, cel lipsit merge din usa in usa, indreptandu-se catre cei avuti, iar daca stau la incrucisarea drumurilor, cer mila tuturor trecatorilor, cum o cerea si Daniil in groapa (Dan. 14, 32); in schimb cei chinuiti de boala te asteapta pe tine cel evlavios si iubitor de saraci ca si cum ar astepta pe Avacum. Fii, dar, si tu urmator acestui prooroc prin milostivirea ta. Grabnic si fara zabava sa te arati cand e vorba de a hrani pe cel nevoias! Sa nu crezi ca vei pagubi daca dai. Nu-ti fie teama: roada milosteniei tale va creste bogat, iar daca dai, iti vei umple casa de rodul bunatatilor.
Dar poate ca vei zice: si eu sunt sarac. Fie! Da totusi cat ai caci Dumnezeu nu-ti cere ceva ce-i peste puteri. Tu sa dai paine, altul un pahar cu vin, iar altul o haina si astfel suferinta in care se zbate un om poate fi inlaturata. Nici Moise n-a primit de la un singur om tot ce avea nevoie pentru terminarea cortului marturiei, ci a adunat de la tot poporul (Ies. 35, 5-35). Caci aurul 1-a dat unul, argintul altul, un altul mai sarac a daruit pielea, iar altul care era cel mai sarac dintre toti a daruit doar cateva fire de lana. Oare, nu stii ca si banul vaduvei (Marcu 12, 42) a ajuns sa intreaca pana si darurile celor bogati? Caci ea a dat tot ce avea, pe cand ceilalti doar o mica parte.
Nu fi nepasator fata de cei ce zac ca si cum n-ar fi vrednici de nimic! Gandeste-te bine cine sunt ei si vei afla valoarea lor ca unii care si ei sunt imbracati cu chipul Mantuitorului. Caci iubitorul de oameni Dumnezeu i-a uns cu chipul Sau propriu ca prin el sa imblanzeasca pe cei nesimtiti si uratori de saraci, dupa cum si cei care se napustesc asupra lor isi pun in fata chipul imparatului, pentru ca avandu-si inainte chipul celui ce stapaneste peste tot, sa potoleasca si sa astampere pe cel nepasator.
Saracii sunt vistiernicii bunurilor fagaduite, ei sunt paznicii imparatiei, cei care deschid usile celor buni si care le inchid pentru cei invartosati la inima si care urasc pe oameni. Dar, in acelasi timp, ei sunt atat acuzatori de temut, cat si buni aparatori. Ei apara sau invinuiesc, dar nu prin cuvinte, ci asa cum sunt vazuti ei de Domnul si Judecatorul lumii. Caci felul cum ne purtam cu ei striga inaintea Cunoscatorului de inimi mai puternic decat orice crainic.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare