Mişcă-ţi îndată sufletul tău şi înduplecă prin lacrimi pe Cel ce te mântuieşte
Ia aminte la tine pururea şi vezi rostul ce-l au în viaţa ta necazurile ce te întâmpină, împreună cu leacurile cele multe, adică cu încercările ce sunt aduse de Doctorul cel adevărat pentru sănătatea omului celui din lăuntru.
Vezi din acestea toate, oare rana ta a început să se însănătoşeze şi să se închidă statornic? Adică au început patimile să slăbească? De este aşa, ele sunt un semn al lui Dumnezeu. Intră deci în tine şi ia seama care patimi le vezi că au început să slăbească şi care dintre ele au pierit şi s-au depărtat cu totul şi care au început să tacă din pricina însănătoşirii sufletului şi nu pentru că s-au depărtat cei ce-l înspăimântă şi care au început să se lase stăpânite de cugetare, din lipsa pricinilor lor.
Dar nu toate patimile ne războiesc prin momeli (atacuri). Căci sunt patimi care aduc sufletului numai necazuri: trândăvia, plictiseala şi întristarea. Ele nu vin în chip de momeală, nici nu momesc prin gândul la tihnă, ci aduc sufletului o greutate. Iar tăria sufletului se probează în biruinţa împotriva celor ce-l războiesc prin momeală.
Cunoştinţa subţire a tuturor acestora şi a semnelor pe care trebuie să le aibă omul despre ele e ca să simtă la tot pasul pe care-l face unde a ajuns şi în ce pământ a început sufletul să calce, în pământul Canaan sau dincolo de Iordan.
Ia aminte şi la aceasta: oare are sufletul destulă cunoştinţă prin lumina lui, ca să facă deosebirea acestora, sau le deosebeşte prin întuneric, sau e lipsit cu totul de aceasta? Simţi oare deplin că cugetarea a început să se curăţească? Oare nu are loc vreo împrăştiere în ceasul rugăciunii? Şi ce patimă tulbură cugetarea în vremea când se apropie de rugăciune? Simţi în tine că puterea liniştii umbreşte sufletul cu blândeţea, cu seninătatea şi cu pacea pe care obişnuieşte să o nască în cugetare? E răpită mintea fără de voie de înţelesurile celor netrupeşti, pe care nu le pot tâlcui simţurile? Se aprinde în tine deodată o bucurie care aduce limba la tăcere? Izvorăşte în bucuria fără asemănare a inimii o plăcere oarecare ce scoate mintea din toate?
Căci pe nesimţite, din vreme în vreme, vine peste trupul întreg o bucurie şi o veselie, pe care limba de carne nu o poate tâlcui şi în asemănare cu care toate cele pământeşti sunt socotite cenuşă şi gunoi. Cea dintâi dintre acestea izvorăşte din inimă în vremea sau în ceasul rugăciunii, alta încălzeşte mintea în vremea citirii şi iarăşi alta, prin cugetarea neîncetată (la Dumnezeu). Aceasta din urmă e de cele mai multe ori în afară de celelalte şi adeseori e pricinuită de un lucru trecător; şi de multe ori noaptea, în acelaşi fel se iveşte între somn şi veghe, când parcă dormi şi nu dormi şi veghezi şi nu veghezi. Iar când vine desfătarea aceasta, care face să palpite tot trupul, cel ce o simte socoteşte în acele clipe că împărăţia cerurilor nu e altceva decât aceasta.
Caută şi vezi iarăşi dacă sufletul a dobândit puterea care subţiază amintirile simţurilor cu ajutorul nădejdii ce stăpâneşte asupra inimii şi care întăreşte simţirile din lăuntru prin convingerea negrăită pricinuită de o tainică încredinţare. Şi dacă inima s-a trezit, vezi dacă nu cumva din negrija ei a fost robită iarăşi de cele pământeşti, cu toate că vorbeşte neîncetat de lucrarea ei neîntreruptă, prin care s-ar afla împreună cu Mântuitorul nostru. Dobândeşte cunoştinţa deosebirii între existenţa ei şi povestirea despre ea. Ceea ce ajută sufletului să guste în grabă din acestea este liniştea neîntreruptă în lucrarea lui neîncetată şi stăruitoare. Căci ele se pierd după aflarea lor, prin negrija de cele primite; şi nu se mai află din nou, multă vreme. Când se află cineva în acestea îndrăzneşte să zică, încurajat de mărturia conştiinţei lui, cele ce le-a zis fericitul Pavel: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici cele de faţă, nici cele viitoare, nici celelalte toate nu mă pot despărţi de Hristos» (Rom. 8, 38).
Adică nici necazurile trupului şi împreună cu ele cele ale sufletului, nici foamea, nici prigonirea, nici lipsurile, nici însingurarea, nici închisoarea, nici primejdia, nici sabia, nici îngerii satanei, nici puterile lui în chipurile uneltirilor celor rele, nici slava care ispiteşte prin momeala ei, prin care momeşte, nici clevetirile şi ocările împreunate cu loviturile venite degeaba şi în deşert.
Dacă acestea n-au început, o, fratele meu, să se împuţineze sau să înceteze a se vedea în sufletul tău ostenelile şi necazurile tale şi toată liniştirea ta sunt o trudă fără folos. Şi chiar de se vor săvârşi prin mâna ta fapte minunate şi ele vor învia morţi, să le socoteşti la fel. Deci mişcă-ţi îndată sufletul tău şi înduplecă prin lacrimi pe Cel ce te mântuieşte, ca să tragă perdeaua de la uşa inimii şi să smulgă întunericul furtunii patimilor de pe cerul din lăuntrul tău, ca să te învrednicească să vezi raza zilei şi să nu mori şezând în întunericul veacului.
Privegherea continuă, împreunată cu citirea şi metaniile dese, una după alta, nu întârzie să aducă aceste bunătăţi celor ce se sârguiesc. Şi cel ce le-a aflat pe acestea, în acelea le-a aflat. Dar cei ce voiesc să le afle pe acestea trebuie să stăruie în linişte, împreună cu lucrarea lor; şi pe lângă acestea, să nu-şi lege cugetarea lor de vreun lucru, ba nici de vreun om, ci numai de sufletul lor şi să stăruie în lucrarea cea dinlăuntru. Dar nici în faptele acestea nu aflăm decât în unele din ele o simţire trăită de noi. Şi numai prin aceasta dobândim o încredinţare şi despre celelalte.
Dar cel ce şade în linişte şi a primit experienţa bunătăţii lui Dumnezeu nu are nevoie de multă dovedire. De aceea nici nu boleşte sufletul lui de vreun fel oarecare de necredinţă, cum se întâmplă cu cei ce se îndoiesc de adevăr. Mărturia minţii lui îi ajunge ca să-l încredinţeze mai mult decât nenumărate cuvinte care sunt în afara experienţei. A lui Dumnezeu fie slava şi mărirea în veci!
Sfântul Isaac Sirul, „Filocalia a X-a”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981