Mare este sfântul botez spre dobândirea bunurilor duhovnicești de către cei ce-l primesc cu frică

Cel ce voieste sa-si daruiasca sufletul si trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinte, si sa-I aduca Lui jertfa cea fara de sange si curata, trebuie sa-si ia drept calauza a vietii credinta cea dreapta pe care ne-o graiesc glasurile sfintilor prin toata Scriptura. Pe temeiul acesteia conducandu-si sufletul bine ascultator si bine strunit pe caile virtutii si dezlegandu-se pe sine in chip curat de lanturile vietii acesteia si eliberandu-se de robia celor de jos si desarte, pe de alta parte predandu-se intreg credintei si vietii dupa Dumnezeu, va cunoaste limpede ca acolo unde este dreapta credinta si viata neintinata, acolo este si puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleaca si orice patima si moartea care ne fura viata. Caci nu au cele rele in ele puterea sa se impotriveasca puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin calcarea poruncilor. E ceea ce a patit cel dintai om plasmuit, iar acum toti cei ce imita prin hotarare de bunavoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul si au credinta intru toata adeverirea, neavand nici o pata pe constiinta, aceasta putere a Duhului ii curateste, potrivit celui ce a zis : “Ca Evanghelia noastra cea catre voi nu s-a vestit numai in cuvant, ci si intru putere si intru Duh Sfant si intru adeverire multa, precum bine stiti” (I Tes. 1, 5) si iarasi: “Intreg duhul si sufletul si trupul vostru sa fie pazite fara pata intru numele Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tes. 5, 23), care a daruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, ca talantul incredintat fiecaruia sa aduca bogatia nevazuta, prin Lucrarea celor incredintate.

Caci mare este, fratilor, mare este sfantul botez spre dobandirea bunurilor duhovnicesti de catre cei ce-l primesc cu frica. Pentru ca din Duhul cel bogat si imbelsugat curge pururea harul in cei ce-l primesc. De acest har umplandu-se, sfintii apostoli au aratat Bisericilor lui Hristos rodurile plinatatii si ale adeveririi. Acest Duh ramane salasluit in cei ce au primit darul Lui, impreuna-lucrator, dupa masura credintei fiecaruia din cei ce s-au impartasit de El, zidind in fiecare binele spre sarguinta sufletului in faptele credintei, dupa cuvantul Domnului, Care zice ca cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adica harul Sfantului Duh i s-a dat fiecaruia, spre sporirea si cresterea lui. Caci sufletul care s-a nascut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie sa creasca pana la masura varstei duhovnicesti in Duhul, adapat neincetat cu sudoarea virtutii si cu darnicia harului. Pentru ca, precum firea trupului pruncului nou nascut nu ramane in varsta frageda, ci hranit cu mancarile trebuitoare sufletului, dupa legea firii, inainteaza spre masura ce-i este randuita, asa se cuvine si sufletului nascut de curand. Impartasirea de Duhul, nimicind boala intrata prin neascultare, reinnoieste vechea frumusete a firii. De aceea, el nu mai ramane pururea prunc, nici nemiscat in nelucrarea si in lipsa de curatie, adormit in starea nasterii, ci se hraneste pe sine prin mancari potrivite lui si creste spre marimea pe care o cere firea prin toata virtutea si ostenelile, ca sa se faca prin virtutea sa, cu puterea Duhului, neprimejduit de nevazutul talhar ce pregateste sufletelor multe uneltiri ascunse.

Deci trebuie sa ne conducem pe noi, dupa Apostol, pururea spre barbatul desavarsit, “pana ce vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la barbatul desavarsit si la masura varstei plinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim prunci, invaluiti si purtati de tot vantul invataturii, cu mestesug, spre uneltirea inselaciunii, ci intarindu-ne in adevar, sa crestem in toate intru El, Care este capul, Hristos” (Ef. 4, 13-15) si in alta parte, acelasi zice: “Nu va asemanati chipului veacului acesta, ci va schimbati la fata intru innoirea mintii voastre, ca sa cercati care este voia lui Dumnezeu cea buna si bineplacuta si desavarsita” (Rom. 12, 2). Iar voia lui Dumnezeu cea desavarsita este, dupa el, a-si intipari cineva in suflet chipul vietuirii binecredincioase. Pe acest suflet il duce la inflorirea celei mai inalte frumuseti harul Duhului, care lucreaza impreuna cu ostenelile celui ce-si intipareste acest chip. (…)

Dar ar putea afla cineva si in alte Scripturi multe spre invinovatirea patimilor ascunse in suflete. Si asa de rele sint acestea si de greu de vindecat si atata tarie au castigat in adancul sufletului, incat nu e cu putinta sa fie smulse si desfiintate numai prin sarguinta si virtutea omeneasca, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugaciune, puterea Duhului, ca sa biruiasca asupra rautatii ce-l stapaneste inauntru. Aceasta o invata Duhul insusi, folosindu-Se de glasul lui David: “De cele ascunse ale mele curateste-ma si pazeste pe robul Tau de cele de alt neam” (Ps. 18, 13-18). Caci doua fiind cele din care se alcatuieste omul cel unul, sufletul si trupul, si cel din urma imbracandu-l, iar cel dintai ramanand inauntru in timpul vietii, cel dintai trebuie supravegheat ca o biserica a lui Dumnezeu si pazit, ca nu cumva, venind in el vreunul din pacatele aratate, sa-l clatine si sa-l strice. Despre cel ce nu-si pazeste sufletul vorbeste si Apostolul cu amenintare: “Cel ce strica biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu” (I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinauntru trebuie sa-l pazim cu toata strajuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata inarmata a raului din vreun adanc de undeva si stricand gandul vietuirii binecredincioase, sa robeasca sufletul, umplandu-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept aceea omul trebuie sa strajuiasca cu mare veghe, inconjurand des sufletul, strigand ca un conducator de oaste si indemnand: “Omule, tine in toata paza inima ta! Caci din aceasta sunt iesirile vietii“. Iar straja sufletului este gandul vietuirii binecredincioase, intarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Caci, cel ce si-a inarmat sufletul sau cu acestea respinge usor atacurile tiranului, adica viclenia si pofta, mandria, mania, pizma si toate miscarile viclene ale rautatii dinauntru. Acela care cultiva virtutea trebuie sa fie simplu si neclintit, plugarind numai roadele vietuirii binecredincioase si neabatandu-si niciodata viata spre caile rautatii si nedespartindu-si gandul de la vietuirea bine-credincioasa a credintei, ci sa fie de un singur fel, drept si necercat de patimile ce se afla in afara drumului sau.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1982

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *