Mare armă este rugăciunea, mare asigurare

Precum trupul acesta al nostru, în lipsa sufletului e mort şi rău mirositor, la fel şi sufletul, care nu se mişcă prin rugăciune este mort şi nenorocit şi rău mirositor. Căci trebuie să socotim lipsirea lui de rugăciune mai amară decât orice moarte, cum bine ne învăţă marele Daniil proorocul, care voia mai bine să moară decât să fie lipsit, fie şi măcar o clipă, de rugăciune (Dan. 6, 10 urm.; 10). La fel ne învaţă dumnezeiescul Gură de Aur: «Tot cel ce se roagă, vorbeşte cu Dumnezeu. Şi cine nu ştie ce mare lucru este ca, om fiind, să stai de vorbă eu Dumnezeu ? Dar nimenea nu poate să înfăţişeze această cinste prin cuvânt. Căci această cinste întrece chiar şi măreţia îngerilor» . Şi iarăşi: «Rugăciunea e o lucrare comună a îngerilor şi a oamenilor şi, în privinţa rugăciunii, nimic nu desparte o fire de alta. Ea te desparte de animale, ea te uneşte cu îngerii. Prin ea se ridică cineva repede la petrecerea, la viaţa şi traiul acelora, la cinstea, la nobleţea, la înţelepciunea şi înţelegerea lor, silindu-se să-şi petreacă toată viaţa în rugăciuni şi în slujirea (închinarea) adusă lui Dumnezeu». Şi iarăşi: «Când vede diavolul sufletul îngrădit în virtuţi, nu îndrăzneşte să se apropie, temându-se de tăria şi de puterea pe care i-o dau rugăciunile, hrănind sufletul mai bine decât hrănesc mâncările trupul». Şi iarăşi: «Rugăciunile sunt nervii sufletului. Căci precum trupul e susţinut laolaltă prin nervi şi prin ei se mişcă în chip unitar, persistă şi îşi menţine tăria, iar dacă îi taie cineva pe aceştia, desface toată armonia trupului, tot aşa sufletele se armonizează şi se susţin laolaltă prin rugăciuni, şi prin ele străbat cu uşurinţă drumul evlaviei. Deci, dacă te lipseşti de rugăciune, faci ceva ca şi când ai scoate peştele din apă. Precum apa e viaţa aceluia, aşa îţi este ţie rugăciunea. Precum acela trăieşte prin apă, aşa noi putem să ne înălţăm la ceruri şi să ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugăciune»

Şi iarăşi: «Rugăciunea şi cererea fac pe oameni biserici ale lui Dumnezeu; şi, precum aurul şi pietrele scumpe şi marmora fac casele împăraţilor, aşa rugăciunea face pe oameni biserici ale lui Hristos. Ce laudă mai mare s-ar putea aduce rugăciunii, decât că zideşte biserici lui Dumnezeu? Şi Acela pe care nu-L încap cerurile, intră în sufletul viu prin rugăciuni» Şi iarăşi: «Ar putea vedea cineva puterea rugăciunii Sfinţilor şi în aceea că Pavel care alerga prin toată lumea ca un înaripat, locuia în închisori, suferea biciuiri, purta lanţuri, trăia plin de sânge şi în primejdii, scula morţi, vindeca boale, nu se bizuia pe nici una din acestea în mântuirea oamenilor, ci-şi împrejmuia sufletul cu rugăciuni; şi, după ce săvârşea aceste semne şi învia morţi, alerga la rugăciune, ca un atlet- spre cununa din stadion. Căci rugăciunea pricinuieşte şi învierea morţilor şi toate celelalte. Pentru că puterea ce o are asupra pomilor apa, aceea o au asupra vieţii rugăciunile Sfinţilor».

Şi iarăşi: «Rugăciunea e prilejul mântuirii, pricinuitoarea nemuririi, zidul nesurpat al Bisericii, adăpostul nejefuit, înfricoşător demonilor, mântuitor nouă, binecredincioşilor». Şi: «Precum toate bogăţiile urmează unei împărătese care intră într-o cetate, aşa toate virtuţile intră împreună cu rugăciunea care intră într-un suflet». Apoi iarăşi: «Ceea ce este temelia pentru casă, aceea este rugăciunea pentru suflet. Trebuie să o fixăm întâi pe aceasta ca o bază şi ca o rădăcină în suflet şi apoi să zidim cu sârguinţă pe ea, cumpătarea şi grija de săraci şi toate legile lui Hristos». Rugăciunea sârguincioasă este lumina minţii şi a sufletului, lumină nestinsă şi neîncetată. De aceea, cel viclean aruncă zeci de mii de grămezi de gânduri învălmăşite în minţile noastre. Şi cele ce niciodată nu le-am gândit, acestea le adună în vremea rugăciunii şi le varsă în sufletul nostru». «Mare armă este rugăciunea, mare asigurare»

Cele 100 de capete ale lui Calist și Ignatie Xanthopol, în Filocalia, vol.VIII, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1979