Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu
Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osîndirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieșirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire (de draci), izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei.
Începutul mândriei e sfârşitul slavei deşarte. Mijlocul ei este dispreţuirea aproapelui, vestirea neruşinată a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării. Iar sfârşitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu râvna sa, nărav drăcesc.
Să ascultăm toţi cei ce voim să scăpăm de groapa aceasta. Patimii acesteia îi place de multe ori să-şi ia hrana chiar din mulţumirea adusă lui Dumnezeu. Căci la început nu se gândeşte să tăgăduiască cu neruşinare pe Dumnezeu.
Am văzut om mulţumind lui Dumnezeu cu gura şi fălindu-se cu cugetul. Mărturiseşte despre aceasta fariseul acela care a spus în chip făţarnic : «Iţi mulţumesc, Dumnezeule» (Lc. 18, 11).
Unde s-a întâmplat căderea, acolo s-a sălăşluit mai înainte mândria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintâi.
Am auzit pe careva din cei cinstiţi de mine : «Gândeşte că douăsprezece sunt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adică închipuirea de sine, ea va umple locul celor unsprezece»
Călugărul ce se înalţă cu cugetul, se împotriveşte cu cuvântul. Dar cel smerit cu cugetul nu ştie să se împotrivească nici măcar cu privirea. Chiparosul nu-şi pleacă ramurile ca să se întindă pe pământ. Nici monahul cu inima mândră, ca să facă ascultare.
Sfântul Ioan Scărarul în Filocalia, vol.IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1980
