M-am socotit înţelept şi n-am ajuns nimic

Dacă ne-am ruga tot atât de mult pe cât pierdem timpul am iradia în afară, am putea să fim lumini vii şi clare. Dumnezeu ne-a dat rugăciunea ca pe un dar, de care ne-am bucura în fiecare clipă, dacă am fi conştienţi de el.
Ea e cea care ne face să ştim cum arată pacea şi iertarea, curăţia şi nepătimirea.
Oh, vorbesc lucruri mari, eu, cel care nu mă rog şi continuu păcătuiesc!
Cea mai mare frumuseţe e dulceaţa ei, a rugăciunii. În rugăciune Însuşi Dumnezeu ne învaţă ce să spunem şi cum să o spunem. Fără El n-am putea scoate niciun cuvânt şi, mai mult, am uita de El.
Patimile noastre sunt meseria noastră, pentru că nu trebuie să ne plecăm lor, ci să le călcăm în picioare.
Doamne, nu ştiu să mă rog! Trimite-mi dar liniştea şi ştiinţa Ta şi prin concentrarea minţii mele, dă-mi să capăt unitatea minţii şi prisos de har în inima mea! Nu ştiu. Mă rog Ţie să mă înveţi.

Cuvintele Domnului sunt atât de imense, încât niciodată n-o să le aflăm sfârşitul. Cu cât ne adâncim în rugăciune cu atât ne simţim mai goi, pentru că ne vedem cum suntem şi acest lucru ne arată lipsa noastră, mintea noastră împrăştiată.
Chemarea numelui Domnului trebuie să fie pâinea noastră cea de toate zilele iar amintirea morţii trebuie să ne ducă la lacrimile fricii de Dumnezeu, la lacrimile care curăţesc mintea noastră şi o fac văzătoare de cele tainice.
Mândria ne răpeşte rodul cunoaşterii. Pofta ne vâră în hăul întunecat al minţii, în noroiul cel mai murdar şi scârbos.
A scrie despre rugăciune e mult mai puţin decât aceea de a vorbi cu Dumnezeu. Cel care îşi spune durerea sa Domnului e auzit și miluit de El, pe când cel care scrie e auzit de cei cu inimă vie şi cu cuget curat.
Nu pot cei orbi să vorbească de vederea lui Dumnezeu şi nici cei nesimţitori de iubirea lui Dumnezeu.
Domnul m-a certat cu iubire pe mine, pentru că L-am uitat de multe ori şi multe zile nu am vrut să-L văd.
M-am socotit înţelept şi n-am ajuns nimic. Și chiar sfânt – vai! – şi dumnezeu…Și Dumnezeul milei mi-a arătat că ceea ce cred eu sunt himere şi că eu umblu după vânt.
El mi-a dat să-mi văd căderea mea şi să doresc început bun şi vreme de pocăinţă. El a venit şi m-a călăuzit  ca pe un bolnav spre apa curăţirii. Iertarea Domnului n-o poate mărturisi gura omenească. Marea Sa iubire întrece orice exprimare şi orice povestire.
Cel care Îl vrea pe Dumnezeu trebuie să uite lumea, adică înţelesurile ei şi, ca un copil, să vadă cele ce se văd, pentru ca cele nevăzute să-i vină mai aproape şi, atât cât poate, să le înţeleagă.
Doamne, eu nu ştiu să mă rog şi nu ştiu să îndrept mintea mea spre Tine. Nu ştiu dreapta socotinţă a Sfinţilor şi nici nu ştiu să rabd, să mă rog, să cred, să iubesc, să mă dărui, după cum făceau ei.
Eu îi privesc pe Sfinţii Tăi şi mă văd departe, dar inima mea spre Tine tânjeşte. Nu se poate ca Tu să stai departe de inima care Te caută pe Tine. Nu se poate ca Tu să nu ştii vremea în care sufletul meu va poposi în cuvintele Tale şi va începe să Te vadă, o, pe Tine, Cel Nevăzut şi
Necuprins!
Îngerii se cutremură numai pentru că Te privesc iar eu mă înspăimânt numai gândindu-mă la Tine. Orice renunţare pentru Tine e pricină de bucurie. Eu sunt mic pentru fapte mari. Eu nu văd decât dorinţa de pocăinţă şi de îndreptare.
Ruşine mi-e că nu citesc cuvintele Tale cu atenţie şi că inima mea nu merge spre înţelegerea dulceţii lor.
Nu ar fi bine să tac şi să-mi plâng păcatele? Nu ar fi bine să suspin şi în singurătate să-mi plâng neştiinţa şi ignoranţa mea?
În faţa celor Sfinţi cuvintele mele nu reprezintă nimic.
Sunt de ruşine pentru ei. Eu, cel neîndreptat, vreau să îndrept şi eu, cel orb, vreau să călăuzesc.
Raiul Tău mă fură, îmi răpeşte mintea, dar poftele mele îmi întunecă dorirea lui. Când vreau să nădăjduiesc spre Tine, atunci o mie de lucruri îmi pun în minte şi mă încred tot în mine. De vreau să mă rog, rugăciunea mea mi-e furată şi mintea mea stă la taifas cu dracii şi cu gândurile.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Cuvintele duhovnicești I, Teologie pentru azi, București, 2011