Lumina privegherii e lumina sufletului
Privegherea este luminare a minţii, este subţiere a ei. Privegherea, cu rugăciunea şi cu trezvia sunt cele care fac mintea cer, ca să gândească cele ale lui Dumnezeu.
Lumina privegherii e lumina sufletului, seninătatea minţii şi izvorul tuturor gândurilor şi al simţămintelor celor bune.
Când priveghezi îţi vezi învingerile cu scrupulozitate, dar păstrezi nădejdea cea bună în Domnul. Cel ce priveghează se aseamănă Îngerilor lui Dumnezeu, uitând de trup şi gândindu-se la folosul sufletului.
∗
Privegherea e luminare a minţii, claritate a cunoştinţei, izvorul faptelor bune, al bucuriei şi mulţumirii, al dragostei nefăţarnice şi aripa fricii de Dumnezeu.
Cel care priveghează a auzit cuvântul: Privegheaţi (Mc. 13, 37), ca nu cumva venind fără veste (Domnul), să vă afle pe voi dormind! (Mc. 13, 36).
Mintea, prin priveghere, vede cursele diavolului. Inima, prin priveghere, vede buna împlinire a poruncilor.
Prin priveghere îşi dă seama voinţa noastră de doreşte cele bune sau cele potrivnice.
O, priveghere, dar prea mare pentru mine, nevrednicul! Nu te cunosc, deşi după tine alerg. Învaţă-mă, priveghere după Dumnezeu, să mă smeresc şi să plâng, căci fără plâns şi lacrimi ne amăgim cu vorbe deşarte (Efes. 5, 6)!
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Cuvintele duhovnicești I, Teologie pentru azi, București, 2011
