Lumea este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu sufletele noastre

Cu toţii trăim în lume şi ştim ce neorânduială e în jur. Lumea este un loc rău. În ea se află mai mulţi oameni necăjiţi decât bucuroşi, mai mulţi supăraţi decât liniştiţi. Ce trebuie deci să facă un creştin? Cum să trăiască în lumea care luptă împotriva a ceea ce credem noi?

Sfânta Scriptură ne spune că lumea este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu sufletele noastre. Ea nu doar ne sâcâie, ci duce o luptă cu sufletul nostru! Şi majoritatea dintre noi suferim o înfrângere, iar lumea iese învingătoare.

Ce să facem? Putem face oare ceva? Sau trebuie să ne retragem sub presiunea acestei lumi, să recunoaştem că suntem neputincioşi?

In urmă cu câteva zile, am stat de vorbă cu o femeie. Copilul ei refuză să meargă la biserică, îl huleşte pe Dumnezeu, intră în diverse relaţii trupeşti, permanent consumă alcool, fumează, se droghează, fură de prin magazine, se bate cu mama… Iar ea mă întreabă: „Ce să fac? Ce pot face, în general?”

Ce pot spune? Dacă am fi avut un copil de 17 ani, suferind de crize convulsive şi ar fi existat pericolul să cadă pe stradă, în faţa maşinilor, să se ardă, oare am fi zis: „Ce să fac?” L-am fi luat pe acest copil şi l-am fi dus la spital chiar şi împotriva voinţei lui, am fi încercat să-i salvăm trupul. Aici însă piere sufletul, ne uităm la asta şi nu facem nimic, întrebând: „Ce să fac?” Trebuie să-l luăm pe copil şi să-l ducem la spital. Spitalul este aici, iată-l, însă noi înşine suntem bolnavi! Noi înşine suferim de crize! In acest caz, nu putem ajuta pe nimeni. Noi înşine avem nevoie de doctor! Copilul nu s-a îmbolnăvit singur, a avut multe exemple. Copiii noştri nu îşi ies din minţi de la sine, ci au nişte învăţători minunaţi. Căci le spunem că Dumnezeu este totul, dar trăim aşa cum trăieşte lumea. Deci cine i-a făcut pe copii nebuni? Chiar noi!

Dacă sunteţi părinţii unui copil de 2 ani şi îi spuneţi să facă un anumit lucru, iar el nu vă ascultă, veţi aştepta până când va împlini 20 sau îl veţi corecta imediat? Dacă asemenea copii vor câştiga lupta cu voi când sunt de 2 ani, nu vor şti niciodată de ascultare. În ascultare nu poate fi vorba de tratative. Copii şi adulţi, cu toţii trebuie să-I fim ascultători lui Dumnezeu. Aici nu pot fi tratative, doar ascultare directă. În caz contrar, suntem înrobiţi de propria nebunie.

Dacă este deja adult copilul vostru, tot ce puteţi face este să vă rugaţi pentru el. EI nu va asculta niciun sfat, fiindcă aţi pierdut atunci când avea 2 ani. Imaginaţi-vă o piatră pe un vârf de munte, cu greutatea de 100 de tone. Atunci când este aproape de margine, mai există posibilitatea de a o opri, punând proptele. Atunci însă când va începe să se rostogolească, nici nu mai încercaţi să interveniţi.

***

Ce este deci rugăciunea? Numărul de metanii făcute? Să citeşti carte după carte? Noi repetăm cuvinte, chiar în acelaşi timp mintea noastră este moartă… Oare asta este rugăciunea? Nu. Rugăciunea este conştientizarea permanentă a faptului că Dumnezeu este aici, că ne aflăm în faţa Lui, oriunde am fi. Stăm înaintea Lui pretutindeni!

Dacă vom putea să-L vedem, să-L aflăm pe Dumnezeu peste tot, viaţa noastră se va schimba în mod radical. Dar suntem nebuni, nebuni pentru că ne-am depărtat de El cu sufletul şi cu mintea. Suntem obsedaţi de noi înşine, stăpâniţi de gânduri, viaţa ne este copleşită de furtuni cu tunete şi fulgere. Abia ce se termină o furtună, că se şi declanşează alta. Nu le facem faţă! Ajungem în captivitatea cugetelor şi începem să trăim în ea, considerând-o realitate. Suntem atât de copleşiţi de propriile visuri, încât abia mai observăm lumea înconjurătoare. De ce? Pentru că suntem obsedaţi de noi înşine.

Singura ieşire este Domnul. Tocmai El este singura Cale posibilă. El este Viaţa. El este Adevărul. Nu putem pur şi simplu să fim de acord că aşa este bine. Trebuie să facem ceva. Pentru a dobândi ceva, trebuie să fim gata să renunţăm la altceva. Noi însă mereu ne agăţăm de lucruri, vrem să ne oprim câte ceva şi totodată încercam să-L dobândim pe Dumnezeu. Nu se poate aşa! El ne spune: „Dacă îl iubeşti pe tată ori pe mamă, pe soţ ori pe soţie, pe frate ori pe soră, pe copil sau pe tine, sau altceva mai mult decât pe Mine, nu eşti vrednic de Mine şi nu vei putea să Mă dobândeşti. „

Şi noi? Priviţi, iubim orice, mai puţin pe Dumnezeu. Trăim în lumea aceasta nebună şi credem că nu putem face nimic. Nu este adevărat! Să ne imaginăm că stăm acasă şi ne dăm cu capul de pereţi, după care ne plângem că ne doare şi spunem că nu putem face nimic. Să încetăm a ne mai lovi cu capul de perete şi durerea va trece. Să nu mai vieţuim în nebunie şi vom dobândi duh de pace. De ce ne facem atâta rău? Pentru că suntem nişte alienaţi.

Arhimandritul loachim Parr,  „Când cei doi devin una”, Editura Egumenița

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *