Lipsa dorinţei de a ne ridica împotriva păcatului este boala de căpătâi care susţine toate celelalte boli sufleteşti

După ce omul, prin voinţa sa, s-a împotrivit voinţei lui Dumnezeu, făcând pe plac voinţei diavolului, el a căzut sub stăpânirea acestuia şi a pierdut puterea ce i s-a dat dintru început, de a umbla liber şi bucuros în voia lui Dumnezeu. Acum, dimpotrivă, în suflet i s-a întipărit dorinţa nesupunerii faţă de Dumnezeu şi de a trăi după bunul său plac. Această pornire greşită a inimii omului a trecut de la un om la toţi oamenii şi toţi au devenit în aceasta ca unul: păcatul… a trecut la toţi oamenii (Rom. 5, 12). Iar această poftă de a ne satisface doar propria noastră voie, fără a ne supune voii lui Dumnezeu, refuzul de a ne împotrivi nouă înşine şi a ne supune lui Dumnezeu – este ceea ce se numeşte păcatul care sălăşluieşte în noi (Rom. 7, 17-20, 23).

Păcatul, cuibărindu-se chiar în adâncul sufletului, o dată cu aceasta şi-a supus şi toate puterile sufleteşti: mintea, voinţa şi simţurile şi, ca urmare, s-a descompus într-o mulţime de înclinaţii, patimi şi gânduri păcătoase; din suflet a trecut în trup, de aici, în fapte şi în gesturi şi, în acest fel, a pătruns în toată conduita şi în toate relaţiile omului. Astfel, „păcatul s-a înrudit cu întreaga fiinţă a omului – şi cu sufletul, şi cu gândurile, şi cu mintea – şi a cutremurat toate părţile trupului; şi nimic – nici din suflet şi nici din trup – nu rămâne slobod şi departe de influenţele păcatului ce sălăşuieşte în noi”. „Tot omul e învăluit în acest păcat, ca să nu mai poată vedea, aşa cum ar vrea, ci să vadă rău, să audă rău, ca picioarele să-i fie iuţi la ticăloşii şi mâinile întinse la fărădelegi, iar inima, preocupată cu gânduri necurate”.

Păcatul care trăieşte în noi, împreună cu diavolul – tatăl lui – este despotul care ţine sufletul în robia sa şi nu-i dă voie omului să facă ceea ce nu îi este pe plac. Ca un instinct, îl ademeneşte pe păcătos pe drumul obştesc tot mai departe şi mai departe, fără să-i dea răgazul să chibzuiască şi să-şi curme cumva lanţul dorinţelor păcătoase. De cele mai multe ori, păcătosului nici prin minte nu-i trece să-şi schimbe viaţa: el nici nu se gândeşte că păcătuieşte, „cufundat în marea uitării şi în bezna patimilor, de parcă şi-ar fi făcut lăcaş la porţile iadului”. „În jurul inimii s-a lăsat parcă un fel de perdea de întuneric, un fum – vă spun – ce iese din focul duhului lumesc, care nici gândului nu îi dă voie să comunice cu Dumnezeu, nici sufletului să se roage din proprie dorinţă sau să creadă, sau să-L iubească pe Dumnezeu”.

Dar chiar dacă păcătosul vede, chiar dacă află că nu trebuie să facă una sau alta, că o dorinţă sau alta, o înclinaţie sau alta sunt imorale – chiar şi atunci, ce folos? El nu vrea să ridice un deget, să mişte un picior împotriva vreunei dorinţe sau a unei înclinaţii nelegiuite; pentru că, în general, el nu doreşte să nu păcătuiască, nu vrea să se împotrivească sieşi şi să se supună dreptăţii lui Dumnezeu. El este un prizonier ce s-a văzut legat de mâini şi de picioare şi s-a lăsat nepăsător în voia sorţii înjositoare de rob. Aceasta este boala de căpătâi, este răul înrădăcinat, care susţine toate celelalte boli sufleteşti, care hrăneşte toate pornirile păcătoase: lipsa dorinţei de a ne ridica împotriva păcatului, lipsa dorinţei de a ne supune voinţei lui Dumnezeu…

Cine vrea să se elibereze din robia păcatului, cine vrea să-şi cureţe sufletul de toate spurcăciunile, acela, mai întâi de toate, trebuie să urască păcatul, să îşi aprindă în el dorinţa de a i se împotrivi, să stârpească în el împotrivirea faţă de legea lui Dumnezeu şi să îşi aprindă dorinţa de a umbla în această lege; el trebuie negreşit să-şi înfrângă voia proprie. Fără aceasta este cu neputinţă să faci vreun bine, este cu neputinţă să birui vreo mişcare a păcatului.

Sfântul Teofan Zăvorâtul,  „Învățături și scrisori despre viața creștină”  

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *