Inima creștinului e acum plină de dar dumnezeiesc, pentru că Duhul Sfânt împărățește întru dânsa

O, cu câtă bucurie stă un astfel de creștin înaintea Răscumpărătorului său, Iisus! Că moartea lui Iisus și pomenirea patimilor Lui e cea mai mare îndeletnicire pentru el. Zice Sfântul Apostol Pavel „… nˈam socotit căˈntre voi să știu altceva decât pe Iisus Hristos și pe Acesta răstignit”.

Sub povățuirea Sfântului Duh, el află în moartea și Patimile Mântuitorului său atâta mângâiere și putere, încât inima să se umple de bucurie. Căci zice același Sfânt Apostol: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine-i împotriva noastră? El, care pe Însuși Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat morții pentru noi toți, cum oare nu ni le va dărui pe toate împreună cu El?”.

Căci moartea și Patimile lui Iisus Hristos sunt pentru dânsul arvună a dragostei celei veșnice către Dumnezeu Tatăl; iar cel ce prin Hristos s-a împăcat cu Dânsul, nu i se mai socotește păcatele lui.

Hristos Cel răstignit e temeiul nădejdii lui către Dumnezeu; căci Dumnezeu Tatăl, Cel care a dat pe Fiul Său spre a pătimi pentru noi, oare Se va lepăda de noi?

Precum Hristos Cel Răstignit S-a sălășluit și locuiește în inima creștinului, tot așa și creștinul află într-însul izvor curat spre toată mângâierea și puterea de a face bine, căci credința cea vie întru Hristos întoarce pe creștin de la toată grija cea lumească și de la toate bunătățile cele trecătoare.

El aude neîncetat pe Hristos zicând: „Dacă voiești cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”, „Și cel ce nu-și ia crucea Sa și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”. Și astfel, cea mai importantă îndeletnicire a sa este de a se asemăna lui Hristos Cel răstignit. După aceasta el se îngrijește numai pentru sfințenie, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. El participă la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători, postește, se spovedește regulat și se Împărtășește, practică Rugăciunea lui Iisus și celelalte fapte bune creștine.

Creștinul se curățește astfel de toate întinăciunile trupului și ale sufletului și călătorește în sfințenie și frica lui Dumnezeu.

Se roagă neîncetat cu duhul. Nu uită să facă bine altora, ştiind că o astfel de jertfă este bine primită înaintea lui Dumnezeu. El se, bucură când se învrednicește să rabde pentru Hristos batjocură, prigoană, pizmuire și defăimare, ştiind că noi, când pătimim pentru Dânsul ne vom proslăvi. Cu alte cuvinte, cu smerenie și cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, creștinul totdeauna biruiește, având înaintea ochilor răsplata darului care e pregătită tuturor celor ce luptă până la sfârșit și biruiesc. Aceste cuvinte răspund pururea în urechile lui, creștinul uită pe cele din urmă și tinde către cele dinainte, alergând după comoara care se pregătește pentru dânsul în cer.

Plinătatea bucuriei, pe care o are un astfel de creștin, este o bucurie negrăită, ce cuprinde întreg trupul. Ea provine din bucuria cugetului și veselia inimii, care se revarsă și la cele dinafară. Căci spune Psalmistul David „inima și trupul meu s-au bucurat”. Și precum un pârâu, când vin ploile și-l umplu cu ape, nu mai poate sta în matca lui, ci se revarsă peste maluri, așa și la păcătosul care se pocăiește, inima și mintea lui nu mai pot cuprinde bucuria, ci ea se revarsă în afară, făcând ochii să lăcrimeze, limba să strige și fața să radieze bucurie. Căci se spune la Pilde: „O inimă veselă înseninează fața”. Iar nevoitorul se bucură din două pricini: mai întâi, pentru că a scăpat de starea jalnică în care a fost când lucra păcatul și de primejdia în care era. Pentru că mâniind pe Dumnezeu cu păcatele, în fiecare clipă era vrednic de pedeapsă. Apoi, pentru că s-a învrednicit de starea cea fericită pricinuită de pocăință, fiind prieten al lui Dumnezeu și petrecător al darului Lui.

Comparând aceste două stări, el simte înlăuntrul lui atâta bucurie, încât nu o mai cuprinde, iar aceasta se revarsă cuprinzând toată firea lui: și trupul, și sufletul, și duhul, și carnea, și oasele lui. Și toate acestea, care mai înainte s-au smerit, și au primit întristare și durere prin pocăință, acum se înalță, se bucură și prăznuiesc pentru iertarea pe care au luat-o”.

Însă bucuria aceasta nu rămâne fără lucrare și fără rod la cel ce se pocăiește. Ea pricinuiește ceva minunat și preaslăvit, pentru că îndată îl face să aibă mare dezgust față de toate bucuriile simțurilor și nu se mai pleacă la nici un lucru lumesc, ci neîncetat cugetă la cele cerești.

Și fiindcă această bucurie se revarsă în toate puterile sufletești cu bogăție, ea alungă de la el toate bucuriile zadarnice ale lumii și nu mai bagă de seamă desfătările, bogățiile, jocurile, cinstirile, rangurile și toate celelalte (lumești)”.

Părintele Hristofor Panaghiotis, „Inima duhovnicească a creștinului ortodox”