Îngăduința îl face pe cel obraznic și mai obraznic, iar pe cel mărinimos, mai mărinimos

Dacă un om are intenții bune, dar nu a fost ajutat de mic, nu este lingușire faptul de a-i spune cele pe care le vezi la el, pentru că în felul acesta este ajutat și se schimbă, fiindcă i se justifică ajutorul dumnezeiesc.  I-am spus unuia: ”Tu ești bun. Dar acestea pe care le faci nu ți se potrivesc„. I-am spus aceasta, pentru că am văzut orgoliul lui cel bun, cât și sămânța cea rea ce îi fusese aruncată. Am văzut că lăuntric era bun și că orice rău pe care îl făcea venea din afară. Nu i-am spus ”ești bun” pentru ca să-l lingușesc, ci ca să-l ajut, să-i pun în mișcare mărimea de suflet.

Unii au următorul tipic: ori de are, ori de nu are cineva vreo harismă, îi spun: ”Nu ai harismă”, chipurile ca aceia să nu se mândrească și astfel să se vatăme. Adică fac o nivelare. Dar când cineva deznădăjduiește de răul pe care îl face, deznădăjduiește  și de binele pe care îl are, și cum se va încuraja atunci ca să se nevoiască cu râvnă? În timp ce dacă îi spui cele bune pe care le are și îi cultivi mărimea de suflet și noblețea, este ajutat, crește și sporește.

Eu am drept tipic ca atunci când văd pe cineva că are  o harismă sau merge bine în nevoința lui, să i-o spun. Și iarăși, dacă văd ceva strâmb, să pun mâna pe vargă… Nu mă gândesc ca nu cumva să i se vatăme sufletul  într-un fel sau altul, deoarece amândouă modurile sunt de a proceda au dragoste. Dacă se vatămă din purtarea mea, aceasta înseamnă că are o vătămare. Dacă de pildă, icoana ce a făcut-o o soră este frumoasă, îi voi spune că este frumoasă. Dacă văd că s-a mândrit și începe să sporească în obrăznicie, îi spun una de o arunc cât acolo. Firește, dacă se va mândri și va face după aceea caricaturi, astfel va mânca o altă ”săpuneală”. Dacă se va smeri , va face din nou treabă bună. Pe mine nu mă odihnesc lucrurile bolnăvicioase. Lucrurile scrântite nu le pot suferi. Le ajustez puțin de aici, puțin de dincolo, până ce își vor afla locul lor. Ce? Oare voi tolera stările vătămătoare?

–  Părinte, când cel obraznic devine mai obraznic din pricina bunăvoinței pe care i-o arăți, cum poți să-l ajuți?

–  Ascultă, când văd că cineva nu este ajutat prin bunăvoința mea, prin bunătatea mea, prin dragostea mea, atunci îmi spun că nu am înrudire cu el și sunt nevoit să nu mă mai port cu el cu bunătate. În mod normal, cu cât îți arăt mai multă bunătate, cu atât trebuie sî te schimbi, să te dizolvi, să te topești.

Ce s-a întâmplat odată cu cineva? La început, ca să-l ajut, am fost nevoit să-i spun câteva fapte dumnezeiești pe care le trăisem. Dar în loc să spună: ”Dumnezeul meu, cum să-ți mulțumesc pentru această mângâiere etc.” și să se topească, a prins curaj și se purta cu obrăznicie. Atunci am început să-l țin la distanță printr-o atitudine severă. ”Îl voi ajuta de departe cu rugăciunea”, mi-am zis. Și am făcut aceasta nu pentru că nu-l iubeam, ci pentru că în modul acesta l-am ajutat.

–  Părinte, dar dacă și-a priceput greșeala și cere iertare?

–  Dacă a priceput-o, este în regulă, ne putem înțelege. Altfel, dacă nu se folosește de mărimea mea de suflet, nu aflu legătură și nu am înrudire cu el. Când celălalt are evlavie, smerenie, nu are obrăznicie, și tu te miști în mod simplu. Eu dintru început mă port cu toți în mod firesc și cu simplitate. Nu mă port cu rezervă, chipurile ca să nu dau îndrăzneală celuilalt și să-l vatăm. Mă dăruiesc în întregime, ca să se ajute, să se dezvolte în cadrul unui climat de dragoste, și încet-încet îi spun cusururile lui. Îl consider fratele meu, tatăl meu, bunicul meu, potrivit cu vârsta sa. Fac însorire, ca să iasă toți șerpii,  scarabeii, adică patimile, și după aceea îl ajut ca să-i omoare. Dacă văd însă că nu prețuiește aceasta și nu este ajutat de purtarea mea, ci profită de simplitatea mea și de dragostea mea sinceră și începe să se poarte cu obrăznicie, mă retrag încet-încet, ca să nu devină și mai obraznic. Dar la început mă dăruiesc în întregime, și de aceea mai târziu conștiința îmi este odihnită.

Odinioară, la Mănăstirea Stomiu am luat un copil ca să-l ajut să învețe meseria de tâmplar. Mă purtam cu el cu multă bunătate, îl aveam ca pe fratele meu. Dar vedeam la el unele lucruri care nu mă odihneau. Cândva l-am întrebat: ”Cât este ceasul?”. ”Ceasul merge după cum merge mintea ta”, mi-a răspuns. Ei, atunci mi-am spus: ”Nu este de folos să continui așa. Îmi voi aduna încet-încet mintea, pentru că nu se folosește”. În mod firesc dacă avea mărime de suflet, ar fi trebuit să se fi topit prin felul în care mă purtam cu el. Dar am văzut că nu mă suferea, nu mă înțelegea. După aceea el singur a plecat, nu l-am alungat eu.

Vezi, îngăduința, dragostea îl fac pe cel obraznic și mai obraznic, iar pe cel mărinimos, mai mărinimos!

Cuviosul Paisie Aghioritul, ”Nevoință duhovnicească”