Iadul poate fi rezumat în două vorbe: prea târziu!
Dostoievski, în Fraţii Karamazov, spune că iadul poate fi rezumat în două vorbe: prea târziu! Numai amintirea morţii poate să ne motiveze să trăim astfel încât niciodată să nu fie cazul să ne confruntăm cu acest cuvânt înfricoşător, cu această evidenţă înfricoşătoare: „E prea târziu!” Cuvinte ce ar putea fi spuse, gesturi ce ar putea împlini o relaţie, nu mai pot fi făcute. Asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm orice intenţie de a mai făptui ceva în acest sens; acestea se vor putea împlini altcumva, dar vor fi scump plătite, cu preţul unei mai mari frământări a sufletului.
Aş dori să ilustrez cu un exemplu, ca să fie mai pe înţeles. Cu mulţi ani în urmă, un bătrân de vreo 80 de ani a venit să mă vadă. Voia să-mi ceară un sfat, fiindcă nu mai putea continua să trăiască în starea de zbucium şi neîmpăcare ce-l stăpânise timp de 60 de ani. În timpul războiului civil din Rusia, el ucisese o fată pe care o iubea şi care îl iubea. Se îndrăgiseră mult şi intenţionau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri ea a ţâşnit dintr-o dată, traversând linia de foc, şi a fost prea târziu ca el să oprească împuşcătura. Vreme de 60 de ani nu şi-a mai putut afla liniştea. Nu numai că pusese capăt unei vieţi care îi fusese infinit de dragă, dar curmase în plină floare firul vieţii nespus de preţioase a fetei pe care o iubea. Mi-a spus că s-a rugat, implorând iertare de la Domnul, spovedindu-se cu pocăinţă, primind dezlegare şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, şi că făcuse tot ceea ce-i trecuse prin minte lui şi celor către care se îndreptase pentru sfat, dar tot nu-şi putea găsi pacea.
Sub inspiraţia harului şi mişcat de o profundă simpatie şi compasiune i-am spus: „Te-ai adresat lui Hristos pe Care nu L-ai ucis, unor preoţi cărora nu le-ai făcut nici un rău. De ce nu te-ai gândit însă niciodată să te adresezi şi tinerei fete pe care ai ucis-o, cerându-i iertare?” S-a arătat surprins. Oare Dumnezeu nu poate ierta? Nu este singurul care poate ierta păcatele oamenilor pe pământ? Desigur că aşa este. Dar i-am sugerat că dacă fata pe care o împuşcase îl iartă, ea ar putea chiar mijloci pentru el şi atunci Însuşi Domnul nu ar fi indiferent la cererea ei. I-am sugerat că ar trebui ca după rugăciunea de seară să stea şi să-i spună fetei durerea şi zbuciumul minţii şi a inimii pustiite, suferinţele pe care le îndurase în toţi aceşti 60 de ani, şi să-i ceară iertare, cerându-i apoi să mijlocească pentru el şi să-L roage pe Dumnezeu să-i trimită pace în inimă ca semn că a fost iertat. Aşa a şi făcut şi astfel a dobândit într-un sfârşit pacea sufletului. Deci ceea ce a rămas nerezolvat pe pământ, îşi poate găsi o dezlegare, şi ceea ce nu şi-a aflat iertare pe pământ, poate fi tămăduit mai târziu, dar cu preţul unor ani de durere şi remuşcări, de zbucium şi de lacrimi.
Mitropolitul Antonie al Surojului