Hristos să se sălășluiască prin credință în inimile voastre

A fi mântuit înseamnă a fi eliberat, a fi scăpat de cele potrivnice înaintării omului spre Dumnezeu și spre desăvârșire, spre deplinătate. Mântuirea este o stare sufletească care nu se realizează într-o anumită clipă, ci se realizează ca un fel de proces de înaintare spre bine, se realizează în timp. Bineînțeles că începe cu ceva, începe cu eliberarea de patimi. Dar omul însuși trebuie să fie angajat. Așa a rânduit Dumnezeu ca mântuirea să nu fie numai lucrarea lui Dumnezeu, ci să fie și lucrarea omului. De unde știm lucrul acesta? Pentru că trebuie să avem în vedere că sunt unii creștini care spun că în momentul în care crezi în Domnul Hristos, deja ești mântuit. Lucrul acesta nu se poate demonstra, nu se poate arăta prin cuvintele Scripturii. E adevărat că există un început, există o angajare. Credința te apropie de Dumnezeu, e un mijloc de a-L primi pe Dumnezeu în suflet, de a-L primi pe Domnul Hristos. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni scrie: ”Hristos să se sălășluiască prin credință în inimile voastre”. deci, credința Îl aduce pe Domnul Hristos în noi, noi mergem prin credință spre Domnul Hristos. E o rânduială a lui Dumnezeu. Fără credință nu există mântuire, fără credință nu există posibilitate de mântuire. De aceea, cel dintâi lucru care i se cere omului este credința în Domnul Hristos. De fapt, înaintarea în viața spirituală este prezentată în mai multe feluri. mai întâi este prezentată ca mântuire, cum am văzut că a zis îngerul binevestitor: ”Îi vei pune nume Iisus, pentru că El mântui poporul Său de păcate”. ”Vă binevestesc vouă un Mântuitor care este Hristos Domnul”. Așadar, Domnul Hristos S-a prezentat înaintea oamenilor Ca cel ce mântuiește. Sfântul Apostol Petru, în Faptele Apostolilor, are cuvântul că nu există niciun nume mai presus de numele lui Iisus Hristos, niciun nume prin care să ne mântuim.

Arhim. Teofil Părăian, Cu fața spre veșnici fericită, Ed. Agaton, Făgăraș, 2007