Hristos e gata să ierte, să şteargă totul cu buretele pentru o vorbuliţă rostită cu drag

Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi ne­aşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se pră­buşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în ge­neral, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.

Intr-o recentă predică la biserica unde merg de obicei, preo­tul ne arăta de ce îndeobşte creştinii se feresc de Evanghelie şi se simt mai în siguranţă, mai acasă în Vechiul Testament. Pentru că aci Dumnezeu e drept, necruţător, răzbunător, sever; omul mijlociu, de ispravă, e şi el drept, cinstit, aspru, neiertător, răz­bunător, rece.

Hristos, însă, e cu totul altfel şi nu poate decât să-l uluiască pe omul mijlociu. Hristos e gata să ierte, să şteargă totul cu buretele pentru o vorbuliţă rostită cu drag (şi omul mijlociu — pentru care contabilitatea e culmea sfinţeniei — tresare indignat în faţa acestui fapt), îi iubeşte mai ales pe păcătoşi (nu păcatul în sine, dar pe păcătoşi da), e oricând dis­pus să înmulţească băutura şi bucatele (ceea ce e un scandal pentru omul mijlociu, foarte lacom, dar pornit să confunde reli­gia cu ascetismul sever) şi toată vremea îi dă numai cu dra­gostea, în înţeles de charity, of course\ dar care, nu-i mai puţin adevărat, rămâne un cuvânt suspect.

Cele arătate de preotul meu coincid perfect cu ceea ce îmi scrie Toma în ultima lui scrisoare de la Ottawa. Toma, aristotelician, tomist şi realist ce se află, pune şi el accentul pe în­mulţirea vinului şi pâinilor şi susţine că Hristos binecuvântează, nu sărăcia sterilă, pustiul, stepele, întinderile nesfârşite, ci, dim­potrivă, bogăţia, proliferarea: şi spirituală, şi materială. Lauda cu dinadins a sărăciei o numeşte bogumilică, iar pustiul zice că e locul în care diavolul L-a ispitit pe Domnul. Ştiindu-mă eu însumi niţel „bogumilic”, am cetit cu atenţie cele scrise de Toma. II y a quelque chose de vrai lă-dedans? Dar ceea ce mai ales vreau să accentuez este că noi avem severitatea neînduplecată a Vechiului Testament adânc înfiptă în noi.

Nouă nu ne vine a crede că Dumnezeu poate să fie atât de bun, încît să ierte atât de lesne! Ba să şi alerge întru întâmpinarea păcătosului, ca tatăl fiului risipitor; ba să-l şi îmbrăţişeze mai înainte ca acesta să se fi curăţat; ba să-l şi ospăteze peste măsură. Asta ne irită pe noi, asta supără calculata noastră micime, înverşunata şi con­tabila noastră „dreptate”, oroarea noastră de risipă — vasul de alabastru spart, mirul care valora cât întreţinerea a trei sute de săraci. Scena aceasta cred că-i cea mai revelatoare — am ascultat prea frumosul disc pe trei voci pus de Cornel Chiriac la sfîrşitul orei lui de muzică pop: tot ce-i mai „drept”, mai îndă­rătnic, mai orgolios, mai moralist, mai righteous în noi e scan­dalizat de risipa femeii păcătoase, aprobată de Hristos. Ah, cât de aproape ne simţim de Iuda! Sacrificiul, cât de insolent şi de necugetat ni se pare!

Copleşit, acrit, chinuit şi eu adeseori de urâtele mele gânduri, ajung să mă urăsc din tot sufletul. îmi dau însă acum seama cât de puţin creştinească e purtarea mea, cât sunt încă — vai! — de stăpînit de moralismul protestant, de iudaismul contabil. Tre­buie să ajung, trebuie să ajungem să pricepem că deşi este bine să fim severi cu noi înşine şi îngăduitori cu alţii, într-un anume fel şi cu noi înşine trebuie să fim — cum îmi spunea un preot catolic pe când mă aflam în provincie — oarecum îngăduitori, adică încrezători în scandaloasa, paradoxala, incredibila pu­tere de iertare şi dragoste a lui Hristos. Poate că problema nu s-a schimbat în esenţele ei după două mii de ani şi că şi azi, ca şi atunci, lucrul cel mai greu este să-l ucidem pe fariseul din noi. Poate că distanţa cea mai anevoie de străbătut este mica dis­tanţă de la Ierusalim la Betania.

Nicolae Steinhardt, „Dumnezeu în care spui că nu crezi”, Ed.Humanitas, 2000