Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii

Va repet, ascultati cu atentie cuvantul lui Dumnezeu in biserica si cititi-l acasa! Straduiti-va sa retineti cuvantul lui Dumnezeu. Este foarte important sa retineti cuvantul lui Dumnezeu. Caci cea mai mare parte a pacatelor noastre provine din faptul ca in acele momente nu ne amintim poruncile lui Dumnezeu. Rareori se intampla ca omul sa-si aminteasca faptul ca un lucru este oprit de Dumnezeu si, cu toate acestea, il face, dar cel mai adesea uita. Luati aminte la cat de important este sa va amintiti cuvantul lui Dumnezeu. Domnul ne fagaduieste ca atunci si rugaciunea noastra va fi auzita, desigur, daca cerem cele cuvenite, folositoare pentru mantuirea noastra.

Vazand saracirea credintei in familia noastra, as vrea sa rostesc un cuvant de invatatura. Daca ati ascultat cu atentie randuiala prohodirii, trebuia sa ob­servati ca toate cuvintele acelor cantari si rugaciuni se potrivesc pe deplin cu starea sufletului si cu starea duhovniceasca a celei raposate. De exemplu, „in inima mea sunt ascunse cuvintele legii tale…“. Ea era, intr-adevar, profund credincioasa si poruncile Domnului le pazea tot timpul in inima ei. De aceea moartea ma­mei mele nu imi pricinuieste durere, ci, dimpotriva, bucurie. Pe deplin i se potrivesc cuvintele: “Calatoria am savarsit, credinta am pazit…“. Asa ca pot spune ca eu nu mi-am pierdut mama prin fericitul ei sfarsit, ci am castigat-o. Caci nu despre orice sfarsit se poate spune ca este cu adevarat fericit. Ea a atins acel tel, spre care nazuim toti. Exista o traditie bisericeasca cum ca, daca langa sicriul unui raposat simti pace si bucurie, poti nadajdui ca acel om a placut lui Dumnezeu, ca viata lui a fost dreapta. Langa sicriul mamei, si cand am citit Psaltirea, si in timpul prohodirii, nu am simtit nici frica, nici tristete, ci, dimpotriva, pace si bucu­rie. Vad cu durere ca a saracit credinta si in familia noastra. Va rog, fratilor si surorilor, paziti-va credinta ca si langa sicriele voastre sa pot spune: „Calatoria am savarsit, credinta am pazit…”

Cu prilejul rostirii acestei invataturi, cineva dintre cele ce ascultau a spus: „Acest cuvant despre pazirea credintei sa fie ca un testament pentru noi…“.

Imprastierea vine pentru doua motive. In pri­mul rand, omul traieste cu totul in Dumnezeu si nu poate sa-si distraga mintea sa de la Dumnezeu. In al doilea rand, nu are concentrare launtrica si nici nu asculta ceea ce spun ceilalti. Intr-o chilie locuia un pustnic si se ocupa cu rugaciunea. A venit la el un frate, a batut la usa si i-a cerut un lucru. Parintele i-a ras­puns: „Ţi-l dau acum” si a mers in chilie dupa lucrul respectiv, insa, ajungand la jumatatea chiliei, a uitat, deoarece mintea lui era adancita in rugaciune. A mers iarasi – si iarasi a uitat. Fratele i-a amintit de cateva ori si i-a repetat. Si i-a repetat asa de multe ori. Acesta este un exemplu de imprastiere, care vine din pricina adancirii in rugaciune. Toata atentia lui era indreptata catre Dumnezeu si nu era atent la cele din exterior.

Iar, daca omul traieste numai in exterior si nu este obisnuit cu concentrarea launtrica, nici nu asculta ceea ce i se spune si nu face ceea ce este rugat. Imi amintesc de cuvintele unui mirean, care mi-au pa­truns in suflet si care mi-au fost spuse dupa tunderea in monahism. Cand eram in biserica, a venit un om care dorea sa intre in Optina, dar inca nu fusese primit. El a spus asa: „Daca nu voi ramane in manas­tire si voi merge in lume, inseamna ca iarasi ma voi imprastia“. Ce inseamna sa te imprastii, stie numai cel care a fost imprastiat si a depus un oarecare efort pentru a se aduna. Si, intradevar, omul in inima si mintea sa este o casa, sau un depozit, in care totul este adunat si pastrat. Daca imprastii semintele pe camp dupa aceea va fi cu neputinta sa le aduni pe toate, deoarece unele vor fi mancate de soareci, viermi, pa­sari si asa mai departe. Trebuie iarasi sa semeni grau, iar apoi sa aduni spicele. Acesta este modelul vietii imprastiate. Omul a luat si a imprastiat toata comoa­ra sa. Nu a luat aminte sa vada daca ea sta bine la el. Apoi si-a dat seama de propria sa greseala, dar a fost prea tarziu…

Totul creste la om. Cresc trupul, sufletul, creste parul, cresc si patimile, si virtutile. Doctorii spun ca chiar si dintii cresc, insa noi nu observam acest lucru, pentru ca datorita mestecarii hranei ei se rodeaza. Trebuie sa ne straduim sa lasam sa creasca ceea ce ne este necesar, de exemplu, virtutile. Si sa se rodeze ceea ce nu ne trebuie.

In Evanghelie se spune: „Fiti intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii“. Aceasta inseamna ca, atunci cand esti ocarat, sa nu te superi. Iar la minte sa fii om matur”.

Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009