Fără Preadulcele Domn Iisus este îngrozitoare şi lipsită de sens chiar şi această existenţă pământească efemeră, cu atât mai mult nemurirea infinită şi veşnică

Aşa este omul, aşa este şi lumea, atunci când nu le simt în Hristos când nu le văd în Hristos. Dar cu El toate se schimbă: şi eu, şi lumea din jurul meu. Din clipa întâlnirii cu El, omul este străbătut de un curent cu totul nou, de ceva nemaismiţit, neînchipuit şi necunoscut până atunci. Din iubirea mea faţă de El, conştiinţa [ocecanje] de mine însumi şi conştiinţa lumii se transformă într-o bună-vestire minunată şi plină de bucurie care nu are hotar nici în timp, nici în veşnicie. Atunci în toate prăpăstiile lumii şi în toate abisurile omului răsună gingaş dulcele şi încântătorul glas care întăreşte pe toţi cei osteniţi şi ridică pe toţi cei căzuţi; glasul care izbăveşte pe toţi cei abătuţi şi vindecă orice rană; care mângâie în toate necazurile, uşurează toate greutăţile şi îndulceşte price amărăciune; glasul Singurului Iubitor de oameni: „ Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre; căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11,28-30).

Pentru ce viaţa este grea omului? Pentru că omul a născocit moartea instaurând-o în el şi în toate fiinţele din jurul lui. Iar moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor şi durerilor. Toţi nervii morţii pornesc de la om, fiindcă el este ganglionul central al morţii. In realitate, moartea este singura amărăciune a vieţii, singura amărăciune a existenţei. Din ea purcede toată tragedia vieţii.

Viaţa pământească a omului nu este altceva decât o neîncetată luptă cu moartea, cu înainte-mergătorii ei, cu însoţitorii ei şi cu oştirile ei. Aici nu există nicicând armistiţiu, şi cu atât mai puţin pace. Moartea atacă necontenit pe om şi din afară şi dinăuntru. – Cum? In ce fel? Din afară prin ispite, iar dinăuntru prin bolile văzute şi nevăzute. Şi toate acestea: ispitele, păcatele, bolile nu sunt nimic altceva decât dinţii morţii care devoră neîncetat pe om, şi din afară şi dinăuntru. Lucrul cel mai grozav este că-i devoră nu numai trupul, ci şi sufletul, mintea şi conştiinţa.

Din această situaţie există o singură ieşire, o singură salvare: învierea lui Hristos şi biruinţa pe care ea o aduce asupra morţii în toate lumile. Aşa cum moartea este izvorul tuturor amărăciunilor, tot astfel învierea Mântuitorului Hristos este izvorul oricărei bucurii, este atoatebucuria. E de ajuns ca omul sa-şi deschidă ochii spirituali şi atunci nu poate să nu simtă şi să vadă că Domnul Cel înviat e singurul care dă sens şi bucurie adevaratei vieţi celei amare a omului pe pământ: El şi nimic altceva, şi nimeni altul.

Care este lucrul mai de căpetenie şi mai însemnat pentru viaţa omului? – Fără îndoială acela de a da un sens vieţii lui care, atat din punct de vedere ontologic cât şi din punct de vedere fenomenologic a fost lipsită de sens din cauza morţii, adică din cauza pacatului. Pentru că numai păcatul şi moartea lipsesc viaţa şi existenţa de sens (…) Cât timp în om se găsesc păcatul şi moartea, absurditatea îi pustieşte şi simţirea de sine şi conştiinţa de sine, şi viaţa şi lumina. Numai atunci când omul se împărtăşeşte de bucuria învierii lui Hristos, descoperă el în sufletul său sensul său adevărat şi raţiunea sa de a fi, adevărata lui raţionalitate şi „logositate”, şi ele îl vor conduce la minunata nemurire şi infinitate a lui Hristos.

Fără Preadulcele Domn Iisus este îngrozitoare şi lipsită de sens chiar şi această existenţă pământească efemeră, cu atât mai mult nemurirea infinită şi veşnică. Unde se găseşte moartea, acolo nu există bucurie adevărată. Cu alte cuvinte: unde Hristos e absent, acolo nu există bucurie adevărată. In delirul, în beţia plăcerii păcatului, oamenii proclamă drept bucurie a vieţii nenumărate prostii şi meschinării. Şi, într-adevăr, prostie şi meschinărie este orice lucru care îndepărtează pe om de Hristos, care nu-i asigură sfinţenia şi nemurirea lui Hristos. Şi încă ceva: unde este moarte, acolo nu există nici adevăr, nici dreptate şi nici iubire reală. Numai cel care învinge moartea şi izbăveşte neamul omenesc de moarte are iubirea adevărată. Ce iubire este aceea care nu izbăveşte de moarte pe cel pe care-l iubeşte? Pentru aceasta Domnul lisus este Singurul Iubitor de oameni. Şi iubirea Lui este integrală, iubirea lui este totală, pentru că ea cuprinde tot adevărul, toată dreptatea şi tot ce este înalt, nobil, nemuritor, „logosic” , dumnezeiesc.

Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Editura Deisis, Sibiu, 1997