Există şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm

Chiar şi atunci unde atât a da, cât  şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate. Căci uneori se întâmplă  astfel între soţ şi soţie: ei se iubesc unul pe altul puternic, tare, gingaş, cu bucurie. Şi unul dintre ei este gelos pe soţ sau pe soţie – nu datorită cuiva din prezent poate fi pusă sub semnul întrebării iubirea lor, ci datorită trecutului. De pildă, sunt îndepărtaţi prietenii sau prietenele din copilărie; sunt împinse undeva în adâncul amintirilor trăirile din trecut. Cel ce iubeşte la nebunie ar vrea ca viaţa să înceapă numai din clipa întâlnirii cu cel iubit. Iar tot ce a fost înainte, toată bogăţia vieţii, sufletului, relaţiilor i se pare primejdios – acest ceva care trăieşte în afară de el în sufletul fiinţei iubite.
Acesta este unul dintre lucrurile cele mai primejdioase. Pentru că omul nu  poate începe să trăiască dintr-o anumită zi, fie aceasta chiar cea mai luminoasă, a întâlnirii cu omul iubit şi drag. El trebuie să trăiască chiar de la începutul vieţii sale. Şi cel care iubeşte trebuie să accepte taina trecutului ca atare şi să o ocrotească, să o păstreze;  trebuie să admită că în trecut au fost astfel de legături ale fiinţei iubite  cu părinţii, cu prietenii, cu prietenele, astfel de întâmplări de viaţă la care el nu va fi părtaş altfel decât printr-o iubire ocrotitoare, gingaşă, plină de respect. Şi aici începe domeniul ce poate fi numit „al credinţei”: al credinţei nu  doar în Dumnezeu, ci a credinţei reciproce a unui om în celălalt.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii