El nu are nevoie de dragostea noastră, şi totuşi nici aşa nu încetează de a ne iubi; în schimb noi avem mare nevoie de dragostea Lui, dar cu toate astea preferăm banii, prietenia oamenilor, liniştea trupească, slava şi stăpânirea

Dacă am iubi pe Hristos, precum ar trebui să-L iubim, am şti că este mai rău decât gheena de a supăra pe Cel iubit, şi fiindcă nu-L iubim, de aceea nici nu ştim mărimea pedepsei. Aceasta este cauza pentru care eu plâng şi jelesc, căci ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea? L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi.

Dar El nici pentru aceasta nu ne-a urât, ci ca pe nişte iubiţi dispreţuitori, pe toţi ne-a ocolit, stând de vorbă cu Ieremia şi Miheia, în cer şi pe pământ, nu ca să ne aducă vreo supărare, ci pentru ca să arate motivul celor făcute de El, şi împreună cu proorocii chiar El să Se apropie de cei ce-L dispreţuiau, gata de a le da lor răspuns, şi cerând de a sta pe-ndelete de vorbă cu toţi şi cu fiecare în parte, ca să poată atrage la El, prin vorbă, chiar şi pe cei surzi.

„Poporul Meu! Ce ţi-am făcut şi cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi!” (Miheia 6, 3) – şi după toate acestea, vai nouă, am ucis pe prooroci, i-am bătut cu pietre şi am făcut alte şi alte nenumărate rele! Dar ce face El şi după toate acestea? N-a mai trimis nici prooroci, nici îngeri, nici patriarhi, ci ni L-a trimis pe Însuşi Fiul Său!

Venind Fiul Său, a fost şi El omorât; dar nici aşa nu I s-a stins dragostea de noi, ci încă mai mult I s-a aprins, căci stăruie necontenit a-i chema pe toţi la El, şi se roagă, şi face totul, chiar şi după uciderea Fiului Său, numai ca să-i apropie de El. Pavel strigă, zicând: „În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (II Corinteni 5, 6), dar nimic din acestea nu ne-au împăcat.

Lucru minunat că nici aşa nu ne-a părăsit, ci stăruie mereu ameninţându-ne chiar cu gheena, dar şi fagăduindu-ne împărăţia cerurilor, ca măcar cu acest mod să poată atrage la El, şi noi încă suntem nepăsători. Dar ce poate fi mai rău decât această sălbăticie? Dacă ar face un om ceea ce face Dumnezeu, oare nu am fi devenit demult robii lui? Şi pe Dumnezeu, Care face aşa, Îl dispreţuim?! O, ce trândăvie! O, ce nerecunoştinţă! Noi care veşnic trăim în viclenii şi păcate, chiar de am face vreodată un bine cât de mic, apoi ca şi slugile cele nerecunoscătoare examinăm cu cea mai mare atenţie, şi cernem fapta săvârşită ca să vedem dacă are vreo plată. Şi cu toate acestea plata este mare, dacă nu o săvârşeşti cu speranţa de plată, ci ca o slugă ce nu caută recunoştinţă. Noi trebuie să facem totul pentru Hristos, nu pentru plată, ci pentru El, căci de aceea ne-a ameninţat cu gheena, de aceea ne-a şi făgăduit împărăţia cerurilor, ca El să fie iubit de către noi.

De aceea, iubiţilor, să-L iubim după cum se cuvine a-L iubi, căci aceasta este plata cea mare, aceasta este împărăţia şi plăcerea, aceasta mulţumirea, slava şi cinstea, aceasta lumina, aceasta fericirea cea mare, pe care cuvântul nu o poate exprima, pe care mintea nu o poate pricepe îndeajuns. Nu ştiu cum am ajuns să vă ţin acest discurs vrând să-i conving pe oamenii care nu dispreţuiesc nici puterea nici renumele de a nu preţui, din dragoste pentru Hristos, împărăţia pământească.

Este adevărat că au existat bărbaţi generoşi şi mari care au ajuns şi la această măsură a dragostei. Ascultă pe Petru cum se înflăcărase de dragostea Lui, şi cum Îl punea mai presus de suflet, de viaţă, şi mai presus de orice, iar când s-a Lepădat de El nu se jelea atât de pedeapsă, pe cât că s-a lepădat de Cel iubit, ceea ce era pentru el mai amar ca orice pedeapsă.

Şi toate acestea le arăta mai înainte de venirea Sfântului Duh, şi necontenit îi sta în cale şi îi zicea:„Unde Te duci?” (Ioan 13, 36); şi iarăşi: „Doamne, la cine ne vom duce?”(Ioan 6, 68), sau:„Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă, şi la moarte” (Luca 22, 33). Astfel, pentru ei Hristos era totul, şi înaintea iubitului lor nu ar fi preferat ei nici cerul, nici împărăţia cerurilor. Zic ei „Tu îmi eşti îndeajuns în locul tuturor acelora”. Şi de ce te minunezi că Petru astfel se găsea faţă de Hristos? Ascultă şi pe profetul care spune: „Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?” (Psalmii 72, 24), adică „nu doresc nimic din cele de sus, nici din cele de jos, decât numai pe Tine”.

Aceasta este dragostea cea adevărată, aceasta iubire înflăcărată se numeşte. Dacă noi am iubi în acest mod, apoi nu numai cele prezente, dar chiar şi cele viitoare nu le vom băga de seamă faţă de această dragoste, şi dezmierdându-ne cu ea, vom scoate de aici împărăţia cerurilor. Şi cum va fi aceasta? Să ne gândim mai întâi de câte ori Îl batjocorim chiar după miile de bunătăţi, şi cum El încă ne mângâie, de câte ori fugim de El, şi totuşi nu ne trece cu vederea, ci ne apucă şi ne atrage la El. Dacă toate acestea le gândim, vom putea desigur să aprindem în noi acea poftă şi acea dragoste către El. Dacă un om de rând ar iubi astfel pe împărat, oare acesta nu s-ar îmblânzi şi umili de măreţia dragostei? Eu cred că da, şi încă foarte mult.

Când însă aici se petrece din contră, căci frumuseţea, slava şi bogăţia celui iubit es te nemăsurată şi neştiută, iar din partea noastră îi dăm numai dispreţ, cum nu vom fi vredn ici de cea mai grea pedeapsă, de vreme ce fiind atât de înjositori şi netrebnici, şi totuşi iubiţi de marele şi minunatul Mântuitor, noi dispreţuim iubirea Lui? El nu are nevoie de dragostea noastră, şi totuşi nici aşa nu încetează de a ne iubi; în schimb noi avem mare nevoie de dragostea Lui, dar cu toate astea preferăm banii, prietenia oamenilor, liniştea trupească, slava şi stăpânirea, în locul Lui, care nimic n-a preferat în locul nostru. Un singur Fiu a avut, pe Unul-Născut al Său, şi nici pe Acesta nu L-a cruţat pentru noi, iar noi multe preferăm înaintea Lui. Apoi nu pe drept cuvânt ne ameninţă cu gheena şi cu osânda, chiar de ar fi aceasta de două, de trei sau de o mie de ori mai mare decât este?

Ce am putea spune, când noi preferăm poruncile lui Satana înaintea poruncilor lui Hristos, înaintea legilor Lui, şi ne batem joc de mântuirea noastră, căci preferăm lucrurile cele rele înaintea Celui ce a pătimit toate pentru noi? De ce iertare sunt oare vrednice toate acestea? De nici una.

Deci să ne oprim de a ne mai arunca singuri în prăpastie; să ne trezim şi, gândindu-ne la toate acestea, să-I înălţăm slavă Lui prin fapte, căci nu-i de ajuns numai prin vorbe, ca astfel să ne bucurăm şi noi de slava şi puterea Lui, căreia fie cu toţii a ne învrednici, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia V la Epistola către Romani, extras