E mare lucru să ai credință în Dumnezeu!
“Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu.”
Atunci să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu, în Dumnezeu care ne iubește, în Dumnezeu care ne cheamă, în Dumnezeu care ne zâmbește, în Dumnezeu care ne miluiește, în Dumnezeu care ne binecuvântează, în Dumnezeu care a trimis pe fiul său pentru mântuirea lumii, în Dumnezeu care trimite binecuvântarea Sa peste lumea aceasta, ne învăluie cu bunătatea lui, ne învăluie cu iubirea lui.
E mare lucru să ai credință în Dumnezeu! Cine are credință în Dumnezeu biruiește și suferința, biruiește nemulțumirea, nu ajunge la nemulțumire. Vin unii pe la mine și zic că au ajuns la depresie, adică la un fel de neîncredere, la un fel de mâhnire. Să știți că nu se potrivește așa ceva cu un om credincios. Un om credincios nu poate ajunge la depresie. Poate ajunge unul care nu-i credincios, poate ajunge unul care nu știe că Dumnezeu îl miluiește, că Dumnezeu e Dumnezeul milei și-al îndurărilor, că Dumnezeu e Dumnezeu care miluiește și mântuiește, că Dumnezeu e Dumnezeu iubitor de oameni. Cineva care n-are încredere în Dumnezeu, da, poate să ajungă în stări dintr-astea, dar un om credincios, un om care știe de Dumnezeu nu poate ajunge. Pentru că-I sigur că ce? “Cu noi este Dumnezeu, cu al său dar și cu a Sa iubire de oameni!” Este sigur că Dumnezeu e Tatăl nostru, este sigur că Dumnezeu, care L-a dat pe Fiul Său pentru noi, ne va da toate împreună cu el. Îi sigur că Dumnezeu care-I Tatăl nostru nu se poate să nu fie cu iubirea pe care o are măcar un tată pe pământ, un tată pământesc. Chiar a zis Domnul Hristos și citim în Evanghelie: “Dacă voi răi fiind – chiar ca părinți, poți să fii rău și părinte fiind – deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri vă dă vouă cele de trebuință.” Pentru că Tatăl din ceruri e mai bun decât tatăl cel pământesc.
Eu am avut încredere în părinții mei. Mă gândesc la mama mea, Dumnezeu s-o odihnească. A venit odată la mănăstire – nu pot să vă spun, iubiți credincioși astfel de lucruri, că sunt lucruri minunată. A venit o dată la mănăstire și-a văzut acolo niște nerânduieli, o neliniște, o tulburare, era la un hram în 1954. Și săraca mama s-a gândit că în condițiile astea poate eu nu mai pot rămâne la mănăstire, și zice mama: “Apoi, dacă nu vei mai putea rămâne aici, tu să fii acasă, că ai unde veni”.
Arhimandrit Teofil Părăian, ”Gânduri care duc spre lumină”
