E cu putinţă oare a învăţa pe copii să se roage?

Atunci când sunt întrebaţi: ce e mai important în viaţa unui creştin ortodox, ce este important în procesul de educaţie al unui copil, mulţi părinţi răspund: participarea la serviciul divin, îndeplinirea poruncilor, ascultarea de părinţi ş.a. Dar mie îmi pare că vorbele unui stareţ, care a trăit pe muntele Athos şi care a educat o mulţime de ucenici, se pot aplica nu numai fiilor duhovniceşti, ci şi părinţilor. Acest stareţ spune către fiul său duhovnicesc: „Dacă vreodată Dumnezeu îţi va aduce ţie fii duhovniceşti, tu să-i înveţi pe ei cum trebuie să se roage, iar rugăciunea la rândul ei îi va învăţa toate celelalte”. Şi dacă noi dorim să-i educăm pe copiii noştri în credinţa ortodoxă, trebuie să-i ajutăm pe ei să comunice cu Dumnezeul Cel Viu, Care este Sfânta Treime. Şi în primul rând, să-i învăţăm cum să se roage, ca legătura cu Dumnezeu să devină fundament al vieţii lor pe viitor.

E cu putinţă oare a învăţa pe copii să se roage? Rugăciunea este convorbirea directă cu Dumnezeu. Pentru rugăciune este nevoie de participarea şi sârguinţa omului, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Într-o oarecare măsură, rugăciunea se învaţă ca şi vorbirea. În familie copilul învaţă să vorbească, să comunice cu alţi oameni, şi tot în familie el poate „învăţa” rugăciunea. La început copilul trebuie să se roage împreuna cu părinţii, formându-şi deprinderea de a se ruga zilnic. Iar mai apoi rugăciunea se poate transforma într-o experienţă vie, mai întâi copilărească, dar mai târziu pe deplin matură. Cel mai bun mijloc de a atrage pe copil în experienţa rugăciunii este rugăciunea săvârşită împreună cu el. Totul începe de la rugăciunea pe care o rosteşte mama deasupra copilului nou-născut; pentru mamă această experienţă este de cea mai mare importanţă. Din acea clipa se pune temelia pentru participarea zilnica a copilului la rugăciune.

Un exemplu despre rugăciunea mamei pentru copii e descris în „Fraţii Karamazov” de Dostoievski. În familia Karamazov trăia un copil minunat – Alioşa. El a fost educat de către mama sa, iar mai târziu de către străini. Şi unicele lui amintiri copilăreşti au fost acelea când mama îl întindea spre icoana Maicii Domnului şi se ruga pentru el, cerând ca Maica Domnului să-l ea pe copil sub ocrotirea sa. Iată acea temelie care trebuie să fie pusă de către mamă la începutul vieţii conştiente a copilului.

Desigur, nu trebuie sa arătăm neapărat copilului cum trebuie să se roage. Rugăciunea nu e o acţiune demonstrativă, ci adresare lăuntrică a sufletului către Dumnezeu. Şi dacă această adresare va exista în noi, copilul o va simţi, va simţi că ea este izvorul bucuriei voastre.

În familiile ortodoxe, de obicei, pe copii îi învaţă rugăciunea „În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, amin”, pe care o rostesc făcând semnul Sfintei Cruci. Această rugăciune este unită cu acţiunea, care copilaşilor mici le pare ca o joacă. Ea e scurtă, dar are un conţinut adânc. De aceea neapărat va trebui să lămurim copilului, atunci când va mai creste puţin, conţinutul acestei rugăciuni.

Unele explicaţii ale rugăciunii se însuşesc uşor de către copii, atunci când ele sunt însoţite de imagini. În viata Fericitului Augustin se povesteşte cum odată Fericitul contemplând la taina Sfintei Treimi, a văzut pe ţărmul mării un băieţel, care săpa o groapă în nisip. „Ce faci?” – l-a întrebat Fericitul. Băieţelul a răspuns: „Eu vreau să torn toată marea în această gropiţă”. Atunci Fericitul a înţeles că nu este cu putinţă minţii noastre limitate să cuprindă pe deplin taina Sfintei Treimi.

Din toate rugăciunile Bisericii, cele mai necesare pentru copii sunt: rugăciunea domnească – „Tatăl nostru”, rugăciunea către Sfântul Duh – „Împărate Ceresc” şi rugăciunea către Maica Domului – „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te”. În aceste trei rugăciuni se conţine esenţa credinţei ortodoxe. La începutul drumului vieţii copilului părinţii trebuie să se roage împreună cu el, dar ei trebuie să grăbească ziua în care copilul va începe să se roage de sine stătător. Mulţi din enoriaşi îi impun pe copii să se roage împreună cu ei acasă, dar când vin la biserică, în loc de o rugăciune comună, se despart de copil, postându-se într-un ungher, iar copilul face ce doreşte. Ar trebui să fie invers. Acasă copilul trebuie ajutat să deprindă rugăciunea individuală, ca relaţia lui cu Dumnezeu să devină una personală. Dar când ajungi cu copilul la biserică, neapărat trebuie explicat copilului că aici se săvârşeşte o rugăciune comună. În timpul slujbei, copilul să stea alături de părinţi. Părinţii ar trebui să-i explice lui unele momente din serviciul divin, se poate pune împreuna cu el o lumânare, arătându-i cum se face aceasta şi sărutând împreună icoana. Să-i arătăm când să se aşeze în genunchi, când se cântă „Pre Tine te lăudăm”, „Axionul” sau „Tatăl nostru”. Să-i şoptim: „Iată, acum părintele se roagă pentru cei bolnavi. Şi tu poţi să te rogi pentru bunicuţa noastră care este bolnavă”.

Atunci serviciul divin va deveni mai clar şi mai atrăgător pentru copil, mai aproape de suflet. Biserica va deveni pentru el nu un loc de întâlnire cu prietenii, unde ei, dosiţi într-un ungher, îşi vor face planuri de joacă, ci un loc unde toţi împreună se „împrietenesc” cu Dumnezeu. Rugăciunea e un dar dumnezeiesc atât de frumos, la care se ajunge numai cu un efort deosebit şi având o inimă curată. A învăţa rugăciunea, a supraveghea calitatea ei – ţine de obligaţia duhovnicilor. Dar mirenii trebuie să ţină cont că fără rugăciune în familie nu poate exista o biserică casnică, biserica familiei.

Monah Zotic (Gaievski)

sursa: Lumea ortodoxiei

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *