Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii

Dumnezeu privind întreaga creaţie, a cărei încununare era omul, a văzut că toate “erau bune foarte” (Facere 1, 31). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dacă vreţi să ştiţi cum era trupul nostru, atunci când a ieşit din mâna lui Dumnezeu, să mergem în rai, şi să-l vedem pe omul aşezat de Dumnezeu acolo. Trupul său nu era supus stricăciunii; asemănător unei statui scoase din cuptor şi strălucind de lumină, el nu era încercat de nici una din neputinţele pe care le vedem astăzi”.

În pericopa evanghelică cu învierea lui Lazăr este un amănunt, peste care trecem uşor. Se spune acolo că Mântuitorul văzându-l pe Lazăr în mormânt de patru zile, mirosind urât, “a lăcrimat” (Ioan 11, 35). De ce? Superficial analizând situaţia putem răspunde aşa: pentru că-l iubea pe Lazăr. Când moare un om drag plângi. Aşa că nu-i lipsită de temei această afirmaţie. Dar motivul mult mai profund pentru care a plâns Domnul Hristos este altul. El ştia că l-a creat pe om tânăr, frumos, sănătos şi nemuritor. Şi iată-l pe omul frumos, sănătos şi nemuritor, mort de patru zile, intrat în descompunere şi mirosind greu. Văzând în ce hal a ajuns coroana creaturii Sale, Mântuitorul a plâns.

Cine făcuse lucrul acesta? În orice caz nu Dumnezeu, pentru că aflăm din Sfânta Scriptură că “Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). Şi atunci, totuşi, cine a făcut moartea, pentru că ea este o realitate peste care nimeni nu poate trece?

Ne spune Sfântul Apostol Pavel: “printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Aşadar păcatul este izvorul suferinţei, neputinţei, bolii şi, în sfârşit, al morţii. Iar păcatul i-a fost sugerat omului de diavolul. Moartea este urmarea păcatului, iar mergând pe firul lucrurilor ajungem la diavolul – vrăjmaşul lui Dumnezeu. “Opera” lui o avea în faţă Domnul Hristos la mormântul lui Lazăr.

Multe răni pricinuieşte păcatul firii omeneşti. Omul care la început era curat, gingaş şi sfânt, devine pângărit, bădăran şi păcătos. Iar un păcat repetat ajunge patimă. Omul împătimit de un viciu nu mai este biber, este un om dependent.

Este adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om cu libertate. Dacă n-ar avea libertatea alegerii între bine şi rău n-ar mai fi o fiinţă morală, ci un robot. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem, zice Dumnezeu. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deutenorom 30, 19).

Ontologic însă omul este aşa structurat ca, libertate deplină, să aibă numai atunci când ascultă de Dumnezeu. Când nu ascultă libertatea lui devine libertinaj, iar libertinajul îl face dependent şi rob. “Trăiţi ca oameni liberi, zice Sfântul Petru, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).

Într­o dispută cu iudeii Mântuitorul îi îndemna să asculte de cuvântul Său pentru a fi oameni liberi. Ei au rămas contrariaţi pentru că, din punct de vedere social, erau oameni liberi. “Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Toate păcatele creează dependenţă.

Multe dependenţe şi răni pricinuieşte astăzi păcatul. Sfântul Ioan Casian le numea “gânduri ale răutăţii”. S-a oprit la opt dintre ele.

 Andrei Andreicuț, ”Mai putem trăi frumos? – Pledoarie pentru o viaţă morală curată”