Dumnezeu este milostiv; El nu vine înainte de vreme, ci ne dă șansa să ne judecăm pe noi înșine

Chiar de la inceputul invatarii rugaciunii, as dori sa se inteleaga limpede faptul ca ceea ce inteleg prin „a invata sa ne rugam” nu se refera la justificarea sau explicarea rugaciunii dintr-o perspectiva speculativa. Dimpotriva, as dori sa arat ce trebuie sa stie si sa faca cel care doreste sa se roage. Si, pentru ca eu insumi sunt un incepator, voi presupune ca si voi sunteti incepatori, asa ca vom incerca sa incepem impreuna. Nu ii vorbesc asadar celui care nazuieste la rugaciunea mistica sau la stari inalte de desavarsire, pentru ca aceste lucruri il vor invata ele insele. Atunci cand, in imprejurari deosebite, Dumnezeu razbate pana la noi sau noi pana la El, fie pentru ca realitatea ni se descopera cu o adancime pe care nu am mai simtit-o pana atunci, fie pentru ca descoperim in noi, in mod neasteptat, o adancime in care rugaciunea locuieste si din care tasneste cu putere, in asemenea situatii nu are rost sa mai discutam despre rugaciune.

Atunci cand suntem constienti de Dumnezeu, stam inaintea Lui, ne inchinam Lui, ii vorbim Lui. Asadar, exista la inceput o problema foarte importanta: situatia celui pentru care Dumnezeu pare sa fie absent. Acesta este lucrul despre care as vrea sa vorbesc acum. Desigur, nu ma refer la o absenta reala – Dumnezeu nu este niciodata absent cu adevarat -, ci la felul in care percepem aceasta absenta. Stam inaintea lui Dumnezeu si strigam catre un cer pustiu, dinspre care nu ne vine nici un raspuns. Ne intoarcem in toate directiile, dar El este de negasit. Ce ar trebui sa credem intr-o asemenea situatie?

Intai de toate, este foarte important sa ne amintim ca rugaciunea este o intalnire si o relatie; este vorba de o relatie tainica, una care nu poate fi impusa nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu se poate face prezent sau ca ne poate lasa cu sentimentul absentei Sale face parte din aceasta relatie vie si adevarata. Daca L-am putea aduce in mod automat la o intalnire cu noi, daca L-am putea forta sa se intalneasca cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relatie si nici o intalnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginatie, il putem face cu o plasmuire sau cu diversii idoli pe care ii asezam inaintea noastra in locul lui Dumnezeu; insa cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoana vie. O relatie trebuie sa inceapa si sa se dezvolte intr-o libertate reciproca. Daca intelegeti relatia in termenii unei relatii reciproce, veti vedea ca Dumnezeu s-ar putea plange de noi cu mult mai mult decat ne plangem noi de El.

Ne plangem de pilda ca Dumnezeu nu ni se face prezent in cele cateva minute pe care I le rezervam, dar cum ramane oare cu cele douazeci si trei de ceasuri si jumatate in timpul carora poate ca Dumnezeu bate la usa noastra, iar noi raspundem cu „sunt ocupat, imi pare rau”, sau cand nu raspundem defel pentru ca nici macar nu mai auzim bataia in usa inimii noastre, a mintii noastre, a constiintei noastre, a vietii noastre? Asadar, suntem intr-o situatie in care nu avem nici un drept sa ne plangem ele absenta lui Dumnezeu, pentru ca noi suntem absenti intr-o masura mai mare decat este El vreodata.

Al doilea aspect foarte important este acela ca o intalnire fata catre fata cu Dumnezeu este intotdeauna un moment de judecata pentru noi. Nu-L putem intalni pe Dumnezeu in rugaciune, in meditatie sau in contemplatie fara sa fim fie mantuiti, fie osanditi. Nu am in vedere aici termenii gravi precum cel de osanda vesnica sau cel de mantuire vesnica, deja daruita si primita, ci ma refer la acel moment care este intotdeauna unul critic, unul de criza. „Criza” vine din greaca si inseamna Judecata”.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Școala rugăciunii, Editura Sophia

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *