Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har

Cea mai mare patimă, dintre cele enumerate, este mândria. Mândria, sau trufia, este o preţuire exagerată a însuşirilor şi meritelor proprii şi o atitudine de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni. Sfântul Iacob ne spune în Epistola sa că: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. „

Mândria este considerată cea mai mare şi cea mai insidioasă patimă. Ea-i poate cuprinde şi pe cei sporiţi în virtuţi; sau, poate, pe ei mai puternic şi mai subtil îi înlănţuieşte. Sfântul Ioan Casian spune lucrul următor: „Nu există păcat care să aducă atâta slăbire tuturor virtuţilor şi să-l jefuiască şi să-l golească pe om de toată dreptatea şi sfinţenia, ca răul trufiei. E întocmai ca o boală generalizată, cumplită, care nu se împacă să vateme un singur mădular, sau o parte a lui, ci prăvăleşte întreg corpul într-o distrugere totală şi tocmai pe cei aşezaţi pe culmea cea mai înaltă a virtuţilor se sileşte să-i doboare şi să-i zdrobească într-o grea prăbuşire. Orice păcat se opreşte la hotarele lui sau la obiectul fixat. Şi chiar dacă afectează şi alte virtuţi, totuşi, vizează în mod deosebit una asupra căreia se năpusteşte în mod special să o sugrume. Şi pentru a se putea înţelege mai limpede, ceea ce am de spus, lăcomia la mâncare, adică pofta pântecelui sau a gurii slăbeşte înăsprirea înfrânării. Desfrâul întinează fecioria, mânia distruge răbdarea. În felul acesta, cel stăpânit de un păcat nu este obligatoriu lipsit de alte virtuţi, ci fiindu-i retezată numai acea virtute care neputând rezista unui păcat opus piere, pe celelalte le poate păstra măcar în parte. Însă trufia, de îndată ce a pus stăpânire pe biata minte, ca un tiran crud când a cucerit cea mai înaltă fortăreaţă, surpă şi nimiceşte din temelii întreaga cetate a virtuţilor. Şi făcând una cu pământul patimilor zidurile înălţate ale sfinţeniei de odinioară, de aici încolo nu mai îngăduie să persiste nici o umbră de libertate în sufletul celui supus lui”.

Avva Dorotei ne spune că sunt două smerenii, precum şi două mândrii: „Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl socoteşte ca nefiind nimic, şi pe sine ca fiind mai presus de el.

Acesta de nu se va trezi repede şi de nu se va sârgui să scape de ea vine, pe încetul, şi la a doua mândrie, prin care se mândreşte şi împotriva lui Dumnezeu, şi-şi pune pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu „. Şi, simetric, „smerenia cea dintâi stă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât pe sine, întrecându-l pe el în toate şi simplu grăind, aşa cum a zis sfântul acela, în a se socoti pe sine mai prejos de toţi. Iar a doua smerenie stă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor”.

Pe bună dreptate oamenii s-or fi întrebând: Ce urmări are mândria? De ce ne preocupă această patimă? Poate că nu face rău nimănui. Adică de ce nu-l lăsăm pe cel mândru să se simtă bine? Dacă am fi lipsiţi de înţelepciune, am trata patima mândriei cu indiferenţă. Însă, din nefericire, urmările mândriei sunt catastrofale. Două exemple sunt foarte cunoscute. Lucifer a fost căpetenie de îngeri şi a ajuns căpetenia dracilor. Citim în prorocia lui Isaia că intenţia lui era să-şi aşeze scaunul de domnie mai presus decât scaunul lui Dumnezeu. Acesta a fost păcatul lui, păcatul mândriei. Şi a căzut până-n fundul iadului. Un alt exemplu este Adam. Ispitit de diavolul, a fost îndemnat să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. De ce l-a tentat? Pentru că diavolul i-a pervertit gândirea spunându-i că în momentul în care va mânca din pom va fi ca Dumnezeu. Adam a dorit să fie ca Dumnezeu, fără ca să aibă ajutorul lui Dumnezeu. Ori această mândrie, inspirată de diavolul, l-a făcut să se prăbuşească şi să cadă din rai. S-ar putea da multe alte exemple.

În ce ne priveşte pe fiecare din noi în parte, mândria este foarte păguboasă. Şi ne vom întreba: „De ce?” Pentru un motiv foarte simplu: omul mândru se crede „perfect”; şi dacă este „perfect” nu mai are ce îndrepta în modul său de a fi. Omul mândru nu-şi vede lipsurile, n-are asupra sa o privire obiectivă. Cine citeşte literatura duhovnicească va găsi, printre alte argumente, şi pe acesta: omul, subiectiv fiind, de obicei se vede mai bun pe sine decât este. Şi, atunci, are nevoie de o oglindă; de o oglindă bună, o oglindă veridică. Şi această oglindă este duhovnicul. Duhovnicul trebuie să-i arate omului lipsurile. Din cauza mândriei nu ne vedem lipsurile şi, nevăzându-le, nu ne putem îndrepta. Nu putem face paşi, nu putem face progres duhovnicesc. Iată, paguba mare pe care ne~o aduce mândria. Sunt atât de multe exemple, date de Sfinţii Părinţi, legate de această patimă.

O asemănare simplă: omul este ca şi pomul. Pomul încărcat de roade are ramurile aplecate înspre pământ, este smerit. Pomul plin doar de frunze are ramurile drepte, băţoase ridicate înspre cer. Omul mândru, plin de sine, este băţos. Stă drept. Se consideră mai brav decât toţi ceilalţi. Omul plin de virtuţi este smerit. Işi cunoaşte neajunsurile şi are o atitudine corectă în relaţiile cu semenii săi. Din cele spuse se vede bine că leacul mândriei este smerenia. Dascălul deosebit al smereniei este Domnul nostru

Iisus Hristos. În Evanghelia după Matei, El ne spune aşa: „Luaţi rugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre ” .

Sfântul Apostol Pavel, când le scria filipenilor, le dădea ca exemplu de smerenie tot pe Domnul nostru Iisus Hristos: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi, care era în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcăndu-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca om, S-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte „.

IPS Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate crestina, Editura Reintregirea