Doamne, vreau să fac voia Ta! Dar nu în asta! Nu aici!…

Pocăinta este cotitura vieţii răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu fata către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

Insă întoarcerea spre Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră depind de noi înşine. Cât de des spunem: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!…”? Iar când apare posibilitatea să acţionăm potrivit cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge curajul să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile.

Pocăinţa trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne” va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia, toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui copac roditor…

Astfel, pocăinţa începe prin faptul că în inima noastră bate, dintr-odată, şi vorbeşte conştiinţa, ne cheamă Dumnezeu şi ne întreabă: „încotro mergi? Spre moarte? Oare asta vrei?…”. Iar când noi răspundem: „Nu, Doamne! Iartă, miluieşte, mântuieşte!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Eu te iert! Iar tu, drept mulţumire pentru aceasta, nu din frică, nu pentru a te izbăvi de chinuri, ci pentru că poţi răspunde dragostei Mele cu dragoste, începe să trăieşti altfel…”.

Iar mai departe? Primul lucru ce trebuie învăţat este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă: toate împrejurările, toţi oamenii ce au intrat în ea – uneori, atât de dureros – trebuie acceptaţi. Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fară a lăsa ceva din întregul ei, până nu o vom accepta ca din mâna lui Dumnezeu, nu ne vom putea elibera de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul interior. Oricât am spune: „Doamne, vreau să fac voia Ta!”, din adâncurile sufletului răbufneşte un strigăt: „Dar nu în asta! Nu aici!… Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite; însă nu ceea ce îmi trimiţi de fapt…”.

Cât de des, în clipele parcă de iluminare, spunem: „Doamne, acum înţeleg totul\ Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă cu orice preţ!…”. Dacă în acest moment ni s-ar înfăţişa înainte Mântuitorul sau ar trimite un înger al Său ori un sfânt care să ne cheme cu voce înfiorătoare cerându-ne pocăinţă şi schimbare a vieţii, poate, în acest caz, am primi. Insă dacă în locul îngerului, al sfântului, dacă în loc ca Hristos să vină El însuşi, ni-l trimite pe aproapele nostru, şi nu pe oricare, ci pe cel pe care nu-l respectăm, nu-l iubim, care ne pune la încercare, ne pune în faţa întrebării vitale: „Pocăinţa ta, cum este ea, doar cuvinte sau şi fapte?”, uităm atunci de promisiunile şi sentimentele noastre, uităm pocăinţa şi spunem: „Pleacă de la mine! Nu de la tine voi primi eu povaţă sau pedeapsă de la Dumnezeu, nu tu îmi vei descoperi viaţa cea nouă…”. Şi trecem pe alături şi de momentul, şi de omul trimise de Dumnezeu spre a ne tămădui, pentru a păşi cu smerenie în împărăţia lui Dumnezeu şi a duce urmările păcatelor noastre cu răbdarea şi pregătirea de a le primi pe toate din mâna lui Dumnezeu (după cum noi înşine am promis). Şi dacă nu ne vom primi viaţa astfel, dacă tot ce ne aduce ea nu vom primi ca din mâna lui Dumnezeu, atunci viata nu ne va fi calea spre veşnicie; vom căuta mereu o altă cale, pe când singura cale este Domnul Iisus Hristos.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005