De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi?
“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”, credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare adevăr pentru vremurile noastre:
„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minunilor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creştini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.
Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mormântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.
Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul suferinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pentru buna-cinstire”. Majoritatea acestor sfaturi au rămas în inimile şi în minţile fiilor săi duhovniceşti, însă unele s-au păstrat şi în scris: este vorba de scrisorile sale pastorale, pe care Părintele Gherman i-a dat ascultare să le scrie la indigo şi să păstreze o copie.
In 1973, după ce Maggie, fiica lui Vladimir şi a Silviei Anderson, a murit şi a fost înmormântată pe Noble Ridge, Părintele Serafim i-a scris Silviei aceste cuvinte:
“Faptul că te gândeşti cu durere la Maggie este firesc – însă aceasta ţine de cele pământeşti. Sufletul ei este la Dumnezeu, iar încercările pe care le-ai avut cu Maggie au fost o cercetare din partea lui Dumnezeu şi dovada că în toate cele întâmplate este ceva mai adânc decât poate să-şi închipuie logica şi sentimentul omenesc. Unii oameni par a avea un drum „uşor” şi fără ocolişuri în viaţă sau, cel puţin, aşa pare din afară. În schimb, pentru unii ca tine, totul pare complicat şi greu. Să nu te nelinişteşti de aceasta. De fapt, din punct de vedere duhovnicesc, cei ce chiar au un drum „uşor”, probabil că sunt în primejdie! – tocmai fiindcă nu există câştig duhovnicesc sau sporire fără răbdarea până în sfârşit a ceea ce Dumnezeu ne trimite. Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte mult mai bine decât ne cunoaştem noi înşine şi, orice am crede noi, El ne trimite ceea ce ne este de trebuinţă! Mormântul lui Maggie este un izvor de mare bucurie pentru noi. În marţea de după săptămâna Paştilor, când se pomenesc din nou morţii pentru prima dată, ne-am dus acolo şi am cântat, amestecând cântări pentru morţi cu cântări pascale; apoi am ciocnit ouă – simbol al învierii – şi am mâncat deasupra mormântului. Cu adevărat, viii şi morţii sunt una în Hristos şi doar din pricina orbirii noastre ajungem să uităm uneori acest lucru!”
Câţiva ani mai târziu, într-o scrisoare către un fiu duhovnicesc care suferea de pe urma politicilor bisericeşti, Părintele Serafim scria:
“Cât despre încercările tale: multe dintre ele sunt părţi fireşti ale vieţii, iar Dumnezeu îngăduie ca unele dintre ele să se adune grămadă, tocmai pentru că eşti în stare să le duci. Letargia aceasta, ce vine mai ales de pe urma politicilor într-un loc sfânt unde nu au ce căuta, va trece. Insă trebuie să înveţi să suferi şi să rabzi – dar să nu vezi aceasta ca pe un lucru „fără sfârşit şi dezolant”, căci atunci greşeşti: Dumnezeu trimite multă mângâiere, pe care o vei cunoaşte din nou. Trebuie să te deprinzi a afla bucurie în mijlocul unor doze tot mai mari de întristare; astfel îţi vei putea mântui sufletul şi îi vei putea ajuta şi pe alţii“. Unui bărbat din Anglia, care trecea prin dificultăţi asemănătoare, Părintele Serafim îi trimitea următoarele sfaturi:
“În ceea ce vă priveşte personal, nu pot, fireşte, să vă dau un răspuns definitiv. Cu toate acestea, ştiu că adeseori, în viaţa duhovnicească omul începe să crească cu adevărat tocmai în condiţii aparent „imposibile”; atunci el trebuie să devină mai sensibil, să se gândească mai puţin la voia proprie, să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi să înveţe să vadă ceva mai adânc în realitatea ce ne înconjoară – şi toate acestea prin suferinţă, atât a noastră, cât şi a celorlalţi”.
Ierom. Damaschin, „Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005