De câte carate este dragostea noastră?

Mulţi vorbim despre dragoste, dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus vrând să ne încerce: „Fiilor, raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!”, pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme?” Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi spus lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în rai!” Şi ar fi continuat ca mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea fierbinte şi îmbelşugată niciodată nu priveşte la interes în jertfa pe care o face fie pentru Dumnezeu, fie pentru aproapele. Cel ce face fapte bune dar priveşte la răsplată, este un năimit. Iar cel care se îndepărtează de păcat ca să nu meargă în iad, tot de sine se îngrijeşte. Însă cel care face fapte bune din dragoste, fără ca să se gândească la răsplata cea cerească şi nu păcătuieşte ca să nu-L rănească pe Hristos, Făcătorul său de bine, Care a fost rănit sus pe Cruce ca să ne răscumpere cu Prea Scumpul Său sânge, iar din mărime de suflet nu vrea să meargă în iad ca să nu-L mâhnească, acesta nu este numai lucrător bun, ci şi un fiu bun al lui Dumnezeu.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la doisprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntrul său, înlăuntrul dragostei sale celei ieftine.

Dragostea scumpă, fierbinte care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti. Dragostea scumpă faţă de Dumnezeu cu jertfele ei înfierbântă inima şi ca un abur sare din ea dumnezeiasca dragoste, care neputându-se stăpâni, se uneşte cu Dumnezeu. Această stare duhovnicească mai presus de fire, îl scoate pe om nu numai afară din sine, ci chiar şi inima i-o scoate afară din trup (din dorinţele trupeşti) dăruind-o întregită şi curăţită lui Dumnezeu.

Atunci când inima este dăruită în întregime lui Dumnezeu, este împărţită şi la lumea toată, iar dragostea pe care o simte este dumnezeiască. Această dragoste mare şi dumnezeiască a lui Hristos, nu poate fi închisă înlăuntrul inimii, nici în casă, nici în asociaţii, nici îngrădită cu sârma ghimpată a frontierelor. Iar aceasta pentru că Hristos nu poate fi închis nicăieri.

Cuviosul Paisie Aghioritul