Dacă suntem neîncetat flecari şi zgomotoşi în cele lumeşti ale noastre, atunci acesta este duhul pe care îl vom aduce la rugăciunea noastră

Pentru a încuraja inima în rugăciune şi a căuta această păzire trezvitoare a vieţii lăuntrice, omul trebuie să se ostenească să-şi liniştească gândurile. Mişcarea neîncetată a minţii o împiedică să intre în inimă – singurul loc unde poate afla adevărata pace. Când, în loc de aceasta, mintea rămâne deosebi, hrănindu-se numai cu gândurile ei ca şi cu o hrană pământească, niciodată nu-şi află odihna întru Dumnezeu.

Gândurile acestea sunt printre cele mai mari pricini de împrăştiere la rugăciune. Adesea, când stăm sau şedem la rugăciune, nu răceala inimii este cea care ne biruieşte, nici lipsa voinţei [de a ne ruga], nici vreo slăbiciune a firii. Ci, mai degrabă, cel care biruieşte mintea este şuvoiul neîncetat de gânduri, pe care ne dăm seama că suntem puţin iscusiţi a-l stăpâni.

Pentru a birui această piedica în calea rugăciunii, trebuie să dezvoltăm înlăuntrul nostru obiceiul de a păzi inima prin liniştirea gândurilor. Această liniştire a gândurilor vine numai după un timp îndelungat petrecut în deosebirea binelui de rău întru puterea minţii. Nu putem sa năzuim spre binele cel mai înalt, acela de a linişti toate gândurile şi de a intra în tăcerea cea fără de cuvinte a rugăciunii fără gânduri, fără a învăţa mai întâi să ne apropiem de tăcere printr-o liniştire crescândă.

Liniştirea, aşadar, este un element trebuincios pentru ca rugăciunea să sporească, nu numai la vremile închinate acestei lucrări dumnezeieşti, ci ca o trăsătură atotcuprinzătoare a Vieţii noastre în Hristos. Dacă suntem neîncetat flecari şi zgomotoşi în cele lumeşti ale noastre, atunci acesta este duhul pe care îl vom aduce la rugăciunea noastră, iar şuvoiul necontenit de cuvinte prin care ne împraştiem cu mintea în convorbirile noastre de zi cu zi va deveni un şuvoi necontenit de cuvinte prin care ne împraştiem cu mintea în încercarea noastră de a sta în linişte în prezenţa lui Dumnezeu.

Liniştirea gândurilor îşi are începutul lucrător, aşadar, în căutarea unui fel de vieţuire mai liniştit. Deşi se poate să trăim în mijlocul lumii, cu tot zgomotul ei şi cu toate pricinile de împrăştiere, nu cele dimprejur hotărăsc dacă trăim sau nu în linişte, ci purtarea şi aşezarea noastră lăuntrică. Dacă răspundem la zgomotul lumii cu gură tăcută şi cu duh blând, în inimile noastre se naşte liniştea cea paşnică.

Fără o asemenea linişte, pe care Părinţii o numesc hesychia, nici măcar nu ne dăm seama cât de stăpâniţi suntem de gândurile noastre. Cu ea, ni se dau, în sfârşit, ochi pentru a vedea cum acestea curg prin noi şi afară din noi cu asemenea neînfrânare. Liniştea aceasta nu este răspunsul la stăpânirea noastră de către gândurile nesupuse, ci este contextul în care putem să le biruim. Odată ce ne liniştim, putem vedea tulburarea pe care gândurile noastre nestăpânite o pricinuiesc rugăciunii.

Inainte de a dobândi fie şi o mică măsură a liniştii, stăm la rugăciune şi credem cu nepricepere că toate cele dinlăuntru ale noastre sunt adunate deplin întru Domnul, Mântuitorul nostru, însă gustând din liniştea aceasta nepreţuită, stăm înaintea lui Dumnezeu şi pricepem că luarea-aminte ne este trasă pe căi nenumărate, adesea mergând – cu nesăbuire – în locuri întunecate şi depărtate de harul dumnezeiesc. In acest chip, o inimă liniştită şi tăcută ne dă putinţa să ne vedem lupta aşa cum este ea cu adevărat, şi astfel, să punem început pentru îndreptarea ei nemincinoasă.

Arhimandritul Irineu, Începutul unei vieți în rugăciune”, Editura Sophia