Una dintre problemele ce mă preocupau era cum e posibil ca omul să vieţuiască fără păcat în această lume. Deoarece toate faptele noastre sunt atât de neînsemnate faţă de ceea ce ne cere duhul Evangheliei, încât lucrul acesta pare cu desăvârşire imposibil de realizat. Imi amintesc că într-un timp mă chinuia cumplit faptul că nu reuşeam să nu osândesc cu gândul, să nu mă mândresc, să nu urăsc etc. Cu cât nu reuşeam mai mult să realizez aceste lucruri, în mine a început un fel de dispută cu Dumnezeu, cam de genul acesta:
– Iată, Tu vorbeşti despre înfricoşata Judecată? Dar cum mă vei judeca Tu pe mine când Tu eşti o asemenea Fiinţă? Ce posibilităţi ai Tu şi care sunt ale mele? Eu sunt om: dacă eu nu dorm, nu mănânc etc, eu mor; dacă cineva mă loveşte sau mi se întâmplă altceva, eu de asemenea pot muri. Tu oare mă vei judeca pe mine?
Şi, aflându-mă în această dispută, deodată mi s-au limpezit cuvintele lui Hristos: Tatăl nu judecă pe nimeni pentru că toată judecata a dat-o Fiului (Ioan 5, 22). Pentru că El este Fiul Omului (Ioan 5, 27).
Şi în această dispută cu Dumnezeu eu am pierdut: pe mine mă va judeca Omul, care a împlinit Legea, Cel Care a făcut toate cele ale Legii. Cel puţin am înţeles că voi fi judecat de Cel Care a vieţuit în aceleaşi condiţii ca şi mine, şi chiar mai grele, şi de aceea are dreptul să mă judece. Această dezlegare a problemei nu m-a mulţumit îndeajuns, nu mi-a spulberat nedumerirea. Şi iată că, petrecând în disperare aproape şase-şapte ani, l-am întâlnit pe Stareţul Siluan.
Intâlnirea cu Cuviosul Siluan
Intâlnirea cu Stareţul Siluan s-a petrecut cam aşa. Eu eram tare timid şi nu m-aş fi putut adresa direct cuviosului. Dar, din întâmplare, a venit la mine un monah de formaţie inginer. Sosise la Athos înaintea mea. Era a doua sau a treia zi de Paşti în 1930, când a venit la mine şi mi s-a adresat:
Părinte Sofronie, cum poţi să te mântuieşti?
Neştiind ce să-i răspund, am zis:
– Stai la hotarul deznădejdii şi, când te vor lăsa puterile, atunci şezi şi bea o ceaşcă cu ceai. Atunci eu i-am oferit ca unui musafir o ceaşcă cu ceai. Plecând de la mine s-a dus la Stareţul Siluan şi i-a spus: „Tocmai am fost la părintele Sofronie şi mi-a spus aceste lucruri”.
In ziua următoare, prin curtea mănăstirii mergea într-o parte Stareţul şi eu în cealaltă.
Din respect pentru dânsul, eu mă dau într-o parte pentru a-i face loc, dar el vine la mine şi îmi spune:
– A fost ieri la dumneavoastră părintele Vladimir?
– A fost.
Şi primul meu cuvânt îmi scapă:
– Ce? Nu am dreptate?
– Nu, aveţi dreptate, dar lui acest lucru îi este cu neputinţă. Veniţi la mine şi vom sta de vorbă.
Atunci el mi-a dat însemnările sale despre lupta duhovnicească, când nu putea birui păcatul în sine, în planul gândirii, atunci când osândeşti cu gândul, când în inimă se cuibăreşte ura, răceala, respingerea aproapelui, nepăsarea faţă de om etc. Când, într-o noapte, se găsea la limita deznădejdii, s-a rugat lui Dumnezeu: „Cum aş putea scăpa de toate acestea?” Şi a aflat un răspuns: „Ţine mintea ta în iad, dar nu deznădăjdui”. Acest cuvânt a fost pentru el începutul biruinţei, pasul spre iubirea universală. Atunci a încetat să se mai teamă: el se osândea la iad şi înceta să mai osândească pe oameni, astfel rămânându-i un singur lucru – mila faţă de ei. Acesta e un fapt destul de greu de explicat. Dacă omul se găseşte într-o astfel de stare, aceea de neosândire, în care rabdă totul, doreşte oricui binele, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează cu „uşurinţă şi îl atinge pe om. Stareţul Siluan a fost inspirat în acest mod, o astfel de inspiraţie nefiind altceva decât venirea Sfântului Duh. Prin însemnările pe care mi le-a dat şi prin tot ceea ce am vorbit cu el, a devenit primul si principalul sprijin in toata viata mea ulterioara.
