Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune

Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane. In aceasta apare importanţa Liturghiei şi a fiecărui cult public. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale. Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influentei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apara practica rugăciunii in cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. In timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea sa-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere. Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsura ele nu mai sunt susţinute de mediul social.

Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa si rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediu sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-si intareasca radacinile adanci infigandu-le intr-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie. Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivaţiilor, al determinărilor fundamentale pe care omul de astăzi le poate găsi pentru a-şi întări credinţa şi pentru a se ruga mai des şi mai cu căldură.

Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugaciunii în meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul spune că “citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii… făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune“. Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Il întâlnim pe Dumnezeu Insuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările si nivelul nostru duhovnicesc. Atunci in aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens mereu nou. Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea: Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, facandu-se El Insusi transparent si simtit in ele. De aceea, acelaşi Isaac Sirul recomanda: “Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poarta neîncetat, nu vei fi auzit“. “De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăsi, rugăciunea aduce lumină în citire“. Dar dacă meditaţia ne descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni-L descoperă şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile noastre persoane, cu gândurile şi problemele lor, se află într-o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într-un anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei ca tot atâtea daruri şi chemări ale lui Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru de vieţuire după voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră, să sporim duhovniceşte spre o înţelegere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim in simţirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi.Sfântul Isaac spune: “Citeşte şi din Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu spre cunoaşterea întregii lumi, ca mintea ta să ia merinde din puterea Proniei Lui… şi sa se scufunde in lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“. „Si când începe harul sa-ti deschida ochii pentru a simţi cu adevarat vederea lucrurilor, îndată ei încep să verse şiroaie de lacrimi“.

Fară îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o maniera superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce placere, când urmărirea lor ne antreneaza in griji nesfarşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de fapturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea sa ne ridicăm la El. Sfantul Maxim Mărturisitorul ne-a cerut să eliberăm sensul ontologic, şi am putea spune şi teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune: “Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur, ş.a.m.d. Inţelesul (sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este afecţiunea iraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte“. “Inţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovniceasca şi înfrânare, daca vrem“. Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumnezeu. Atunci privirea noastra curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele şi atunci descoperim ca El ni le-a dat pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire. Iubirea de Dumnezeu primeşte in noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi inchis de nimeni in granite stramte, ca sa slujeasca numai unei singure persoane, ci El Se daruie numai in măsura in care fiecare Il primeste in comuniune cu toţi ceilalti.

Astfel, a te apropia de Dumnezeu si a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitaţiile lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele. De aceea, Sfantul Marcu Ascetul recomandă ca mijloc de a avea o privire adevărată asupra lucrurilor, acela de a oferi ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (sau gandul) fiecarui lucru in chiar momentul când ea apare în gândul nostru. Această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă lui Hristos se identifica cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiintei noastre. Aici locuieşte in noi Hristos incă de la Botez. Demersul nostru cuprinde aşadar trei aspecte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Il iubesc; şi căutarea centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un lucru, deci practic în mod neîntrerupt. Sfantul Marcu Ascetul descrie această operaţiune în modul următor: “Acest templu (care este identic cu noi înşine) are un loc in partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Inaintemergator, locuind in noi de la Botez, afară numai «dacă nu suntem creştini netrebnici» (II Cor. 13,5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin puterea lui Dumnezeu si prin nădejdea rationala a minţii, nu-L putem cunoaşte in chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti daca jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi-născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel sfant despre care a spus: << Foc sfant am venit sa arunc si cat as vrea să fie încă de pe acum aprins» (Lc. 12,49). Iar prin gânduri întâi-născute a numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse indata, la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos“[4]. A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim inseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi. Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire, ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întalnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continua a lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu propria Sa jertfă. Şi această formă de rugăciune are un efect curăţitor pentru iubirea care se află în ea. “Rugăciunea este curăţia minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Sirul.

Pentru Sfântul Chirii al Alexandriei nimeni nu se poate mântui altfel decât prin actul oferirii sale lui Dumnezeu într-o dăruire de sine integrală. Dar nimeni nu se poate oferi ca jertfa curata altfel decât prin unirea cu Hristos, Care se oferă neincetat pentru noi ca o jertfă curată şi totală Tatălui. De la Hristos am luat şi noi puterea de a ne curaţi şi de a ne dărui, unindu-ne cu El într-un unic act de jertfă. Aceasta este tema unică a lucrării Sfântului Chiril: “Inchinarea în Duh şi în Adevăr”. Cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu se dăruie cu toate gândurile şi cu toate faptele sale. El trăieşte cu totul în Dumnezeu. Accentul pe care Sfântul Chiril îl pune în primul rând pe oferirea propriei persoane nu este lipsit de importanţă. Noi nu ne putem curaţi privirea, deci imaginile lucrurilor şi persoanelor şi relaţiile noastre cu ele, dacă nu ne curăţim propria noastră persoană. Nu-I putem dărui Lui Dumnezeu lucrurile noastre, daca nu ne putem darui pe noi insine. Este un lucru de prima importanţă ca in tot ceea ce facem să ne vedem pe noi înşine cu referire la Dumnezeu, să fim mereu conştienţi de această dimensiune profundă şi tainică a persoanei noastre. Şi aici ne vine în ajutor Dumnezeu Insuşi venind aproape de noi, asumându-şi umanitatea şi dăruind-o Tatălui. Trebuie să avem respect şi reverenţă faţă de noi înşine pentru a avea respect şi reverenţă faţă de lucruri şi semeni ca faţă de nişte creaturi pline de taina şi adâncul lui Dumnezeu. Dumnezeu Insuşi ne-a înlesnit aceasta, asumându-şi umanitatea noastră în chiar ipostasul Său, intrând în comuniune cu noi şi împărtăşindu-ne infinitatea Sa. Dar dacă trebuie să-i oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră, este firesc să-i oferim şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Iar aceasta are din nou o mare importanţă nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalţi. Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi. Asta înseamnă să te gândeşti la celălalt şi să comunici cu el întotdeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinţa, cu un sentimentul de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină.

Faptul ca cineva a comis o greşeală faţă de mine sau faţă de un altul, nu trebuie să scadă în ochii mei valoarea şi sensul incomensurabil al misterului său, acest dar inepuizabil pentru mine, acest dar absolut superior faţă de lucruri, dat fiind că celălalt reprezintă în întâlnirea sa cu mine o rezervă infinită de mister. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu căuta sa faci deosebire intre cel vrednic şi cel nevrednic, ci toţi oamenii sa fie pentru tine deopotrivă în bunătatea ta. Căci în acest fel ii vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul Insuşi a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici pentru ca în felul acesta să-i atragă pe toţi la frica de Dumnezeu si prin cele trupesti sa-i apropie de cele duhovnicesti“. Evagrie monahul menţionează îndeosebi datoria de a nu lăsa ca reprezentarea fratelui nostru, prezentă în conştiinţa noastră, să fie răpită de fiara urii: “deci, dacă gândul despre fratele nostru se învarte în noi cu ură, sa ştim că o fiară sălbătică l-a răpit, asemenea şi gândul despre femeie daca se întoarce in noi amestecat cu poftă de ruşine“. Iar dacă o fiară sălbatică face aşa ceva în noi, asta înseamnă că ea face ravagii în noi. Semenii mei îmi pun problemele cele mai complicate; întâlnirile lor cu mine produc împrejurări mereu noi iar eu trebuie să văd în acestea tot atatea chemari pe care Dumnezeu mi le adresează pentru a face sa sporească iubirea. Răspunzând acestor chemări, eu accept un dialog mereu nou între Dumnezeu şi mine. Punând, în toate situaţiile în care ne aflăm, gândul despre aproapele meu în legătură cu Dumnezeu, eu îi răspund lui Dumnezeu nu numai mulţumindu-i pentru faptul că mi l-a dat pe acest semen pentru creşterea mea duhovnicească, dar de asemenea şi cerandu-i ajutorul pentru a raspunde nevoilor innoite ale apropelui meu, nu numai pentru sporirea mea, dar şi pentru sporirea sa duhovnicească. In afara de aceasta, eu mă rog ca semenul meu să fie ajutat în fiecare nouă împrejurare spre a-şi înfăptui sensul existenţei sale.

Părintele Dumitru Stăniloae, “Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt“, Editura Deisis, Sibiu