Cu cât adăugăm mai multă greutate asupra noastră luându-ne asupră-ne greșelile altora, cu atât mai mult și Bunul Dumnezeu ne ușureaza povara și simțim veselie dumnezeiască

– Părinte, de multe ori, atunci când mi se face o observație, mi se pare că trebuie să dau explicații și spun: “Da, așa este, dar…”.

– Ceți trebuie pe “dar”? “Dar” nu are… sare și pe toate le preschimbă în sensul cel rău. Să spui: “Iartă-mă, și cu rugăciunile Sfinției Voastre altă data voi lua aminte”.

– Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greșită despre o acțiune a mea, trebuie să explic cum am acționat?

– Dacă ai putere duhovnicească, adică smerenie, sa primești cum că tu ai greșit și să nu vorbești. Lasă ca să te îndreptățească Dumnezeu. Dacă nu vorbești tu, va vorbi Dumnezeu după aceea. Vezi, Iosif , atunci când frații lui l-au vândut, oare a spus: “Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatăl meu mă iubea mai mult decât pe ceilalți copii ai lui”?

Nu a vorbit, dar după aceea a vorbit Dumnezeu și l-a făcut împărat. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevărul? Si dacă Dumnezeu descoperă adevărul pentru folosul tău, bine. Dar dacă nu-l descoperă, tot pentru folosul tău va fi. Când te nedreptățește cineva, să te gândești că nu te nedreptățește din răutate, ci pentru că așa a văzut el lucrurile. Apoi, dacă nu are răutate, Dumnezeu îl va vesti, va înțelege că a nedreptățit și se va pocăi. Numai când există răutate Dumnezeu nu vestește, pentru ca frecvența în care lucrează Dumnezeu este smerenie-dragoste.

– Părinte, este bine să cer explicații după o rea interpretare?

– Ți s-a stricat gândul cel bun?

– Nu.

– Dacă nu ți s-a stricat gândul, nu este nevoie să-ți explice nimeni. Dacă ți s-a stricat, atunci este bine să ți se dea o explicație, ca să nu se strice și mai mult.

– Părinte, dacă nu explici ca să te îndreptățești pe tine, dar spui cum ai înfruntat o oarecare împrejurare, cum ai acționat etc.?

– Nu-i nevoie. Este mai bine să spui: “Iartă-mă” și să nu explici. Numai dacă ți se cere să dai explicații, atunci cu smerenie să spui cum s-a întâmplat.

– Părinte, când anume trebuie să explice cineva?

– Când apare o rea interpretare care îi privește pe alții, atunci se impune o explicație ca să fie ajutată situația. Sau când cineva este sensibil, are și puțin egoism și nu poate suporta învinuirea dacă nu vorbește; atunci este mai bine să explice cum a acționat.

– Părinte, uneori nu putem deosebi îndreptățirea de explicație.

– Îndreptățirea nu aduce odihnă în suflet, în timp ce explicația aduce odihnă și pace.

Cel ce se cercetează corect pe sine nu se îndreptățește.

– Părinte, cum de se întâmplă ca în timp ce îmi simt neputința mă îndreptățesc?

– Nu-ți simți neputința, de aceea te îndreptățești. Dacă ai simți-o, nu te-ai fi îndreptățit pe tine. Ne iubim pe noi înșine; nu vrem să avem greutăți; nu iubim osteneala. De multe ori vrem să dobândim avuție fără osteneală. Cel puțin să recunoaștem că, așa cum înfruntăm lucrurile, nu mergem bine duhovnicește și să ne smerim. Dar nu există nici osteneala, nici recunoaștere.

– Se poate ca cineva să se cerceteze, să se examineze pe sine și apoi să se îndreptățească?

– Cel ce se cercetează corect pe sine nu se îndreptățește. Și iată, sunt unii deștepți, foarte isteți, care fac cele mai mari neghiobii. Pentru că este și interesul. “Fac precum îmi convine, precum este în interesul meu”.

– Părinte, cel ce se îndreptățește nu își vede căderile în nevoința sa?

– Orice ar face, îl inșeală diavolul și le justifică pe toate, și voința, și încăpățânarea, și egoismul și minciuna.

– Nu l-ar fi ajutat dacă s-ar fi oglindit pe sine în cărțile Sfinților Parinți si mai ales în Sfânta Scriptura?

– Pentru unul care gandește corect, duhovnicește, toate problemele i se rezolvă din Sfântă Scriptura și din cărțile Sfinților Părinți. Acolo le vede pe toate foarte limpede.

Însă pe unul care nu face lucrare duhovnicească și sufletul nu îl are curățit, nu-l ajuta nici Sfânta Scriptura, pentru ca pe toate le explica anapoda. Este mai bine să-și spună gândul sau duhovnicului și să nu explice singur cele pe care le citește. Dacă citește, de pildă, Vechiul Testament, le poate explica în mod viclean pe cele citite și astfel să se întineze. Am băgat de seamă că unii iau ceva din cele duhovnicești pe care le citesc și le explică cum le convine. Nu că nu i-ar duce mintea sau nu ar înțelege cele pe care le citesc, însă le explică așa, ca să se îndreptățească pe ei înșiși. Lucru înfricoșător! Dar și pe cele duhovnicești ce le aud, rar le prind corect. Să presupunem că istorisesc o întâmplare, ca să accentuez ceva. În timp ce eu altceva vreau să accentuez, unii caută să afle ceva din toată întâmplarea de care să se prindă și să-și îndreptățească un cusur, o greșeală, ca astfel să-și odihnească patimile lor. Nu se gândesc că acela despre care am spus ceva nu a luat aminte și a ajuns acolo unde a ajuns, ci spun: “Dacă există oameni cu o stare atât de rea, atunci noi suntem foarte bine“, și astfel se îndreptățesc pe ei înșiși. Diavolul află o mulțime nemăsurată de îndreptățiri.

Îndreptățirea nu aduce odihnă

Cel care se îndreptățește pe sine nu află odihnă. Nu are mângâiere. Pe cel care se îndreptățește pe sine, sinea lui îl îndreptățește ? Sinea lui, conștiința lui nu-l îndreptățesc și nu are odihnă. Iar aceasta arată că este vinovat. Cum le-a rânduit Dumnezeu! A dat omului conștiința. Înfricoșător! Cineva poate reuși ceea ce dorește, fie în chip barbar, fie cu viclenie, fie cu lingușire, dar nu va afla odihna. Din aceasta el singur poate depista că nu merge bine.

Atunci când cineva primește nedreptatea este ca și cum ar primi o avere duhovnicescă și se bucură. În timp ce atunci când se îndreptățește pe sine este ca și cum ar cheltui ceva din averea sa și nu simte bucurie. Vreau să spun că nu are odihnă duhovnicească pe care ar fi avut-o dacă nu s-ar fi îndreptățit pe sine. Cu cât mai mult atunci când nu are dreptate și se îndreptățește pe sine! Adună urgia lui Dumnezeu, pentru că atunci se face o răpire; risipește o avere care i se dă. Oare cel care risipește află odihnă?

Prin îndreptățire omul orbește sufletește. Chiar de ar omori și un om, diavolul îi dă dreptate. “Cum de l-ai suferit atâta timp?”, îi spune. “Trebuia să-l omori mai devreme”. Și se poate să vrea să mai ia și plată de la Hristos pentru anii în care l-a suferit pe acela! Ai înțeles? Acolo ajunge.

– Părinte, dacă cel ce se îndreptățește pe sine se chinuiește, de ce primește acest chin al conștiinței?

– Este obisnuință. Ca s-o tai trebuie voință. Și trebuie să învețe nu numai să nu se îndreptățească , ci să se și aranjeze iî mod corect. Dacă nu se îndreptățește , dar înlăuntrul lui crede că a fost nedreptățit, atunci este mai rău. Pentru că, dacă se va îndreptăți, celălalt îi va putea spune ceva și astfel se va putea cunoaște pe sine și va putea ieși din înșelare. Altfel, poate să nu vorbească, dar înlăuntrul său să spună: “Am dreptate, dar nu vorbesc, pentru că am superioritate”, și rămâne astfel în înșelare.

Să luăm greșeala asupra noastră

– Părinte, ieri ați spus că altceva este răbdarea și altceva suportarea. La ce v-ați referit?

– Răbdare nu este suportarea cuiva. Când spun că suport pe cineva, este ca și cum aș spune: “Acela este vai de el, eu sunt bine și-l suport”. Răbdarea adevarată este să simt vinovăție pentru starea lui și să mă doară pentru el. Aceasta are multă smerenie și dragoste, și atunci primesc harul lui Dumnezeu și este ajutat și celălalt. Să presupunem că văd pe cineva șchiop sau surd sau drogat; trebuie să gândesc: “Daca aș fi fost eu într-o stare duhovnicească bună, aș fi rugat pe Dumnezeu și l-ar fi făcut bine“, pentru că Hristos a spus: “Vă voi da putere să faceți minuni mai mari decât Mine” , și astfel vine durerea, dragostea pentru acela. În timp ce, dacă spun: “Ei, ce să-i fac, este infirm, să stau puțin alături de el; de altfel voi avea și plată“, atunci îl suport pe aproapele și mă îndreptățesc pe mine însumi că mi-am făcut datoria.

– Părinte, întotdeauna ajută sa iei asupra ta orice vină?

– Da, daca o poți duce, ajută mult. Să te defaimi pe tine însuți în toate. Să iei greșeala de la celălalt, s-o arunci asupra ta și să-L rogi pe Hristos să-ți dea putere s-o duci. Si atunci când vei lua asupra ta mai multă greutate decât ai greșit sau, chiar de nu ai greșit, dar crezi într-un anumit fel că ai greșit, atunci niciodată nu te vei umfla, nu te vei mândri, ci vei avea din belșug harul lui Dumnezeu. Însă trebuie să iei aminte, să vezi dacă poți ridica mai multă greutate. Pentru că de nu poți, vei pătimi hernie, hernie de disc…

– Care este hernia și care este hernia de disc în cazul acesta?

– Dacă, de pildă, iei asupra ta o greșeală pe care nu o poți duce și nu dai nici o explicație, după aceea vei murmura, te vei revolta, vei judeca…

– Dar dacă explic, aceasta nu va fi îndreptățire?

– Ei, caută să justifici ceea ce nu poți duce, iar pe cealaltă s-o lași. Dacă, de pildă, cineva este sensibil, să caute să ducă atât cât poate; să nu facă pe grozavul. Să se cerceteze pe sine și să se nedreptățească cu discernământ, potrivit cu greutatea ce o poate duce, ca să nu-l încovoaie vrajmașul cu sensibilitatea exagerată, să-l arunce în deznădejde și astfel să-l netrebnicească.

– Părinte, uneori nu numai că îmi vine greu să primesc nedreptatea, ci chiar pun responsabilitatea vreuneia din căderile mele pe altul.

– Voi nu numai că nu purtați din dragoste traista celuilalt, ci vreți să dați traista voastră cea grea nu numai celui sănătos, ci și celui bolnăvicios. Este trebuință să dobândești bărbăție duhovnicească ca să iei asupra ta toată responsabilitatea păcatului tău. Cu cât adăugăm mai multă greutate asupra noastră luându-ne asupră-ne greșelile altora, cu atât mai mult și Bunul Dumnezeu ne ușureaza povara și simțim veselie dumnezeiască.

Purtarea din dragoste de către cineva care are puteri trupești a doi saci de ciment în spate, ca să-l ușureze pe unul slab, care nu poate ridica greutate, nu are atâta valoare precum are purtarea greutății greșelii aproapelui și însușirea ei de către acesta, care apare înaintea oamenilor ca vinovat. Iar aceasta este o mare virtute, o mare smerenie.

Într-o mănăstire cu viață de obște din Sfântul Munte un oarecare frate începător i-a vorbit odată urât tipicarului , care era și ieromonah, pentru că în vreme ce citea la strană i-a arătat care condac să-l pună mai întâi. Deși a voit să-l ajute, acela și-a ieșit din fire. După slujba fratele s-a închis mânios în chilia asa. Tipicarul s-a întors spre sine, a luat greutatea asupra sa și s-a mâhnit, gândindu-se că el a fost pricina împotrivirii fratelui. Îl mustra în adevăr constiința. Și deși ca tipicar avea răspundere pentru slujbă, nu a ținut seama de răspundere și și-a spus: “Eu sunt vinovat pentru că s-a mâniat fratele“. Și s-a dus la chilia fratelui să-i facă metanie. Acela însă încuiase ușa și nu deschidea. Atunci s-a așezat lângă ușă și a așteptat de dimineață pâna la orele trei după-amiaza, când toca pentru vecernie, și când fratele a fost nevoit să iasă. Tipicarul căzu la picioarele lui, îi făcu metanie și-i spuse: “Să mă ierți, frate, că eu am greșit!“. Așa vine harul lui Dumnezeu”.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoința duhovnicească, Editura Evanghelismos, București

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *