Creştinul are în decursul vieţii lui pământeşti destule semne despre viaţa de dincolo

Viaţa în Hristos începe şi se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea» . De fapt, nici viaţa de aici, nici cea de dincolo nu pot da, una fără cealaltă, fericire deplină sufletului omenesc. Căci pe de o parte, grijile trupeşti ale veacului ne întunecă viaţa, iar nestatornicia lumii acesteia nu ne lasă să moştenim aici pe pământ nestricăciunea — motiv pentru care Sfântul Pavel mai bucuros voia să se despartă de trup şi de viaţa aceasta, spre a se uni cu Hristos, căci zicea că e mult mai bine a fi împreună cu El  — iar pe de alta, viaţa viitoare n-ar aduce nici o fericire deplină pentru cei care, ajunşi dincolo, n-ar fi dus cu ei puterea şi mădularele simţurilor cu oare s-o poată gusta, căci ar rămâne într-o stare în care domneşte doar chinul şi moartea. Şi e firesc acest lucru, căci ochiului nu-i vine puterea vederii decât atunci când se vede în faţa luminii şi când soarele îl scaldă cu razele sale, după cum tot aşa de firesc e că şi cel lipsit de simţul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar dacă el s-ar fi vărsat peste toată lumea. Căci dacă cu ajutorul Sfintelor Taine vor putea avea parte la ziua judecăţii de însuşi Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit şi au auzit de la El aceeaşi învăţătură pe care I-o dăduse Lui Tatăl, apoi nu e mai puţin adevărat că, pentru aşa ceva, ei trebuiau să se fi împrietenit cu Domnul şi să-şi fi dobândit urechi pentru El încă de aici, de pe pământ. Doar nu vei avea de gând, omule, ca abia după ce vei fi trecut în cealaltă lume să te împrieteneşti şi să-ţi deschizi urechi duhovniceşti sau să-ţi găteşti haină de nuntă  şi alte lucruri trebuitoare nunţii la care eşti chemat, ci viaţa de aici trebuie să-ţi fie fabrica sau atelierul tuturor acelora. Cei care n-au făcut acest lucru înaintea plecării din lumea aceasta, unii ca aceia n-au nici o legătură cu viaţa veşnică : mărturie sunt cele cinci fecioare nebune şi bărbatul chemat la nuntă, ca unii care nu şi-au putut câştiga nici untdelemn în candele, nici haină de nuntă.

Aşadar, aici pe pământ se naşte prin durerile facerii omul lăuntric, omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale, iar după ce a prins formă deplină, se naşte aşa-zicând a doua oară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită. Căci, după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale la întuneric, plutind şi pregătindu-se astfel după legile firii pentru viaţa plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşa stau lucrurile şi în cele duhovniceşti, într-adevăr, acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pavel când scrie Galatenilor : «Fiii mei, pentru voi rabd din nou chinurile facerii, până ce, în sfârşit, chipul lui Hristos se va împlini în voi». Numai că pruncii n-ajung în pântecele maicii lor nicicând măcar la simţământul şi la conştiinţa că trăiesc, pe când creştinul are în decursul vieţii lui pământeşti destule semne despre viaţa de dincolo. Explicaţia stă în faptul că adevărata viaţă, pentru făt, nu este aceea din întunericul pântecelui mamei, ci pe el îl aşteaptă alta, cea viitoare. În pântece încă nu s-a revărsat asupra lui nici o rază de lumină şi n-a primit nici un semn că ar mai fi şi o altă viaţă. Omul mare însă, creştinul, vede, dimpotrivă, altceva, şi anume că viaţa viitoare s-a revărsat şi s-a amestecat întru totul prin cea prezentă, iar Soarele măririi ne-a răsărit şi nouă cu îmbelşugare, mireasma cerului s-a vărsat peste ţinuturile pline de miros greu în care trăim, iar spre mâncare s-a dat de acum şi oamenilor pâinea îngerilor. Iată pentru ce sfinţilor li s-a dat încă de aici de pe pământ nu numai să gătească şi să-şi orânduiască traiul pentru viaţa viitoare, ci să şi trăiască după ea şi să o realizeze încă de aici. Căci scrie Sf. Pavel, într-un loc, lui Timotei: «Cucereşte viaţa veşnică», iar în alt loc zice despre sine : «De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine» . La fel zice şi Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu : «Apă, vie ţâşneşte din mine, zicându-mi : Grăbeşte-te mai iute, spre Tatăl». De altfel e plină întreaga Sfânta Scriptură cu astfel de rostiri. Ce altceva trebuie să înţelegem prin cuvintele, în care Însuşi Dumnezeu, viaţa lumii, ne făgăduieşte însoţirea Sa până la sfârşit : «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului» ?

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos