Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede

– Există o judecată particulară şi una universală? De ce?

– Există. Cea particulară e pentru judecarea omului, aşa cum se prezintă la moarte, şi cea universală este şi pentru judecarea consecinţelor faptelor lui rele, după ce el nu mai este în această lume. De exemplu, cineva a scris o carte care derutează de la credinţă, cartea se răspândeşte şi după moartea scriitorului, şi, atunci, face multe victime. La Judecata de Apoi se vor şti şi consecinţele faptelor omului în societatea în care a trăit, dacă au fost bune sau rele.

– Omul are un destin sau trăieşte viaţa la întâmplare ?

– Există un cadru, totuşi. Nu se poate spune că nu există un cadru. De exemplu, noi suntem români, locuim pe teritoriul ăsta, avem cultura noastră, etc. Acesta ar putea fi privit ca un cadru de destin pentru viaţa noastră. Iar în cadrul acesta fiecare dintre noi ne raportăm cum putem, cum vrem, cu libertatea noastră şi ne creăm un traseu propriu. De exemplu, eu am absolvit Facultatea de Teologie şi asta m-a favorizat să ajung preot. Dacă nu făceam Teologia, nu ajungeam să fiu preot. Sau faptul că sunt la mănăstire e o chestiune pe care am ales-o eu. Sau, dacă mi-a ales-o El, pentru că zice undeva Domnul Hristos: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, atunci felul în care îmi duc călugăria e o chestiune care ţine de mine.

–  Ce puteţi spune despre cuvintele: „Cel ce se înalţă pe sine se va smeri şi cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”?

– Sunt cuvintele Domnului Hristos cu care se termină Pilda vameşului şi a fariseului. Le mai găsim, însă, tot în Evanghelia de la Luca, luând forma unei concluzii, în urma unei îndrumări pe care a dat-o Domnul Hristos. Cel ce se înalţă pe sine va fi smerit de Dumnezeu ca unul care s-a înălţat nu prin smerenie, ci s-a înălţat pe sine, aşa cum voia să se înalţe Adam, să fie dumnezeu fără Dumnezeu. Acela va fi smerit de Dumnezeu şi cel ce se smereşte pe sine, adică cel ce se pleacă înaintea lui Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl va înălţa.

 – Care este diferenţa dintre mistic şi sfânt?

– Pot să fie sfinţi care să nu fie mistici. Mistic înseamnă un trăitor la cotă maximă a adevărurilor de credinţă. De exemplu, el poate să contempleze Schimbarea la Faţă a Domnului Hristos, învierea, înălţarea şi aşa mai departe, Pogorârea Duhului Sfânt, să retrăiască, să le reitereze în existenţa lui – acesta-i mistic. Şi poate cineva să fie sfânt fără să fie neapărat mistic. De exemplu: lucrează în servicii sociale, ajută pe bolnavi şi poate să se sfinţească fără să fie foarte contemplativi. Are altă destinaţie, altă direcţie a sfin-ţeniei lui. De exemplu, Maica Tereza de Calcutta, despre care ştiţi că a primit Premiul Nobel şi a fost şi în ţara noastră, curăţa nişte răni ale unui bolnav care mirosea foarte urât şi cineva a trecut pe lângă ea şi a zis: „Asta n-aş face-o nici pentru un milion de dolari!”. Şi ea zis: „Nici eu n-aş face-o pentru un milion de dolari, dar pentru Dumnezeu o fac”. Deci, iată, o atitudine de sfânt!

– Au existat oameni care au îndurat suferinţe duse dincolo de puterea de rezistenţă. Cum vedeţi acest lucru în lumina credinţei?

– Fiecare om are crucea lui de dus. Dacă Dumnezeu i-a dat suferinţe dintr-acestea, peste puterile lui, înseamnă că Dumnezeu îi poate şi ajuta, îi poate şi răsplăti pentru suferinţele prin care a trecut. Sunt nişte lucruri mai presus de înţelegerea noastră. Noi, în general, nu dorim suferinţa – realitatea asta este – şi o primim dacă ne-o dă Dumnzeu, dar dacă nu, nu o căutăm şi n-o dorim. De ce n-o dorim? Pentru că Dumnezeu nu vrea suferinţa, Dumnezeu îngăduie suferinţa.

Dumnezeu ajută omul să depăşească suferinţa în anumite situaţii. De exemplu, cineva care are o infirmitate nedure-roasă, să zicem aşa, poate foarte uşor să depăşească situaţia aceasta, mai ales prin credinţă. La noi, la mănăstire venea mai demult – Dumnezeu să-1 ierte – un doctor, Ion Suciu Sibianul, care a lucrat mult în Oastea Domnului, şi el zicea aşa: „Mai ales două lucruri nu poate omul să facă fără credinţă în Dumnezeu: să crească copii buni şi să suporte o suferinţă grea”.

 – Ce părere aveţi, sfinţia voastră, despre practica yoga?

– Yoga este o practică necreştină. Dacă cineva este creştin şi are convingeri creştine n-are ce căuta la yoga. De ce? Pentru că yoga pune în valoare nişte calităţi, nişte însuşiri, nişte energii ale omului, însă fără Dumnezeu. Sau, dacă vorbeşte despre o viaţă de dincolo, are în vedere topirea sufletului în nirvana, contopirea cu divinitatea. Asta înseamnă că sufletul nu mai există, nu mai are o trăire a lui, ci se dizolvă.

În credinţa creştină lucrurile merg altfel. Mântuirea vine prin Domnul Hristos, deci nu-i prin meditaţie, ci prin rugăciune, nu-i atât prin efort personal, cât prin darul lui Dumnezeu şi persoana niciodată nu se dizolvă, nu se nimiceşte, ci rămâne, totdeauna, ca un suport de har divin şi la trăirea maximă a legăturii cu Dumnezeu. Cineva care-i creştin n-are ce căuta la lucruri inferioare creştinismului. Sfântul Apostol Pavel le reproşează unor creştini că voiau să mai folosească nişte practici necreştine, cum ar fi tăierea-împrejur. Zicea Sfântul Apostol Pavel că noi suntem tăiaţi împrejur, pentru că în Hristos avem toate. Sfântul Marcu Ascetul spune: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede”. Aşa încât cineva care are pe Domnul Hristos nu-i mai trebuie nimic, nu-i mai trebuie yoga, nu-i mai trebuie absolut nimic din ceea ce este în afara creştinismului. Asta nu înseamnă că nu poate să folosească bunuri ale culturii, de exemplu, dar nu-i trebuie practici ca să-1 mântuiască, pentru că mântuirea vine numai prin Hristos! Doar Hristos ne mântuieşte!

 Părintele Teofil Părăian, Învierea lui Hristos, înnoirea  vieții noastre