Credinciosul ce posedă o credință tare trebuie să aibă și o iubire mare

S-ar cădea să avem mai multă preocupare în ceea ce privește întărirea noastră în credință. De ce? Pentru că socotim puterea credinței ca pe unul dintre cele mai puternice și folositoare reazeme pe învolburata mare a vieții noastre.

Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, cap. 11 încearcă să dea o definiție credinței, susținând că, ”credința este încredințarea celor care nu se văd”. Dar tot în același capitol ne aduce minunate exemple ale unor oameni aleși, tari în credință întâlniți atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Reiese din aceste exemple că, credința nu este o teorie, nici ceva abstract, ci din contră, credința este o putere, o forță, o energie și nu orice energie, ci o energie frumoasă întremătoare, o energie ale cărei foloase sunt pline de binefaceri în viața noastră. Există mai multe nuanțe ale credinței: credința dreaptă, credința falsă și o credință pe care o au și demonii. Diferențele între aceste nuanțe ale diferitelor credințe nu sunt mici și nici neînsemnate, având în vedere folosul și nefolosul lor. Să nu uităm că și dracii cred și se cutremură (Iacob 2, 19).

Sfântul Apostol Pavel ține să precizeze că numai acea credință este adevărată, care ”este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6). Deci credinciosul ce posedă o credință tare trebuie să aibă și o iubire mare. Eu pot crede într-o realitate care există, dar depinde care este atitudinea mea față de această realitate. Diavolul crede că Dumnezeu există, dar atitudinea lui față de Dumnezeu nu este dreaptă, nici adevărată, pentru că nu este o atitudine de recunoștință, de cinstire, de preamărire, ci din contră, o atitudine plină de toată răutatea și de tot disprețul.

Un exemplu din viața zilnică este viu grăitor. Atitudinea mea față de părinții care m-au născut se bazează pe mulțimea aleselor simțăminte față de ei, nu numai pe faptul că-i recunosc că sunt părinții mei. Realitatea simțămintelor pline de recunoștință, de dragoste nefățarnică, de cinstire, duc la o altă atitudine decât aceea a unei simple recunoașteri.

Se cunosc atâtea cazuri întâlnite în Sfânta Scriptură în care credința se îmbină armonios cu iubirea. Moise este un om credincios și totodată cu multă iubire față de poporul său, încât a putut să mărturisească în fața lui Dumnezeu că mai bine să-l șteargă pe el din cartea vieții decât pe poporul său. Sfântul Apostol pavel, tot un mare credincios își exprimă înaintea lui Dumnezeu, decât să nu mântuiască pe poporul său.

În ceea ce privește necesitatea și folosul credinței pe cărările vieții, nu se poate exprima prin cuvinte. Spre o mai bună înțelegere aducem unele exemplificări. Vândut de frații săi în Egipt, închis pe nedrept, Iosif rămâne tare, echilibrat și neclintit în ființa sa, pentru că avea acea putere a curajului pe care-l da credința. Arhidiaconul Ștefan împreună cu șirul nesfârșit al sfinților mucenici omorâți cu pietre, sfârtecați de dinții fiarelor, putea suporta toate acestea cu fața veselă, datorită puterii credinței.

Există pe cărările vieții ceva mai puternic, mai folositor decât această energie frumoasă a credinței? Nicidecum. Porfira și visonul bogatului nemilostiv din Sf. Evanghelie nu i-a dat nici pe departe ce i-ar fi putut da credința lucrătoare prin iubire dacă ar fi avut-o.

Câtă liniște sufletească ne inspiră un om de suflet ce stă lângă noi în ceasuri grele! Păcat că-l întâlnim așa de rar pentru că ființa noastră de multe ori e așa de nestatornică pe a binele cărare. Și în astfel de situație ce e de făcut? Trebuie să căutăm Omul de suflet care mereu e lângă noi, Omul care a venit aproape de noi și care a fost în stare să moară pentru noi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Omul ce niciodată nu ne părăsește și totdeauna ne primește, de care se cade să fim legați în toate zilele prin puterea binefăcătoare a credinței.

Dacă puterea credinței este așa de necesară pentru noi oamenii, ne întrebăm cum să ajungem să ne întărim credința? Este îndeobște cunoscut că credința crește și scade după cum ne relatează Sfânta Scriptură în aceeași persoană și în aceeași persoană și în aceeași zi, de multe ori. ”Doamne adaugă-ne credință” (Lc. 17, 5), cer Sfinții Apostoli. ”Puțin credinciosule, pentru că te-ai îndoit” (Mt. 14, 31), îl mustră pe Sf. Ap. Petru, Mântuitorul. Însuși Mântuitorul adresându-se Sf. Ap. Petru îi zice: ”Simone, Simone, iată Satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu, iar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credința ta” (Lc. 22, 31-32). Deci credința este într-o continuă fluctuație.

În ceea ce privește credința cea dreaptă sau dreapta credință ea este o mare comoară și prețul ei de multe ori este răscumpărat cu multe jertfe. Un mare teolog de-al nostru susține pe bună dreptate că fiecare dogmă a Bisericii, privind credința dreaptă, a fost pecetluită cu sânge. Pentru apărarea dreptei credințe și-au dat viața zeci de mii de martiri. Prin această dreaptă credință au devenit făcători de minuni atâția preacuvioși părinți, iar în timpul Mântuitorului s-au vindecat așa de mulți și au înviat atâția morți. Mereu îi îndemna Mântuitorul pe cei din vremea Sa: ”Crede numai” (Lc. 5, 36) sau ”credința ta te-a mântuit” (Mt. 9, 22) sau ”Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Tot datorită credinței vom moșteni împărăția lui Dumnezeu” (cf. In. 11, 26).

În privința întrebării, cum ne întărim credința, părerile sunt diferite: că minunile ar întări credința, dar mulți au văzut multe minuni și nu au devenit credincioși, cum a fost Iuda Iscarioteanul. În momentele grele nici Sfântul Apostol Petru nu a dovedit tăria credinței lepădându-se de Mântuitor. Bogatul nemilostiv care cerea să meargă cineva din morți la frații săi, Mântuitorul îi răspunde că ”dacă nu cred pe Moise și pe prooroci, chiar dacă ar învia cineva din morți, tot nu vor crede” (Lc. 16, 31). Deci nu întotdeauna minunile contribuie la întărirea credinței. Și azi face Dumnezeu, nu puține minuni, și totuși nu se întărește credința.

Și credem că întărirea în credință e strâns legată de curăția inimii. Nu am întâlnit copii necredincioși și neiubitori. Cât de greșit a fost Martin Luther, atunci când a zis: ”Păcătuiește mult, dar crede mult”. Nu s-a întâlnit în toată istoria Bisericii un sfânt plin de fărădelegi. Așadar păcatele și fărădelegile sting în noi puterea credinței  și pe drept cuvânt cuviosul din Filocalie a zis că: ”Dumnezeu este ascuns în porunci și în măsura păzirii poruncilor ni se descoperă”.

Dacă dorim să urmăm credința cea dreaptă, să o căutăm în viața primilor creștini ai Bisericii, în viața Sfinților Părinți care au îmbinat în mod minunat credința dreaptă cu iubirea adevărată. Astfel vom deveni credincioși întăriți în credința Bisericii de totdeauna, în una sfântă, sobornicească și apostolică. Amin!

Ioan Mihălțan – Episcopul Oradiei, ”Îndrumări pentru îndreptarea și maturizarea duhovnicească a persoanei noastre”