Cine nu are râvnă pentru mântuirea sa, nu se mântuiește

Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuiește doar cu harul Duhului Sfânt. Acesta este Cel care pregătește înlăuntrul nostru locașul Sfintei Treimi. Cum îl pregătește, însă? Duhul Sfânt lucrează în chip tainic asupra duhului nostru și îl pune în mișcare. Atunci când, așadar, este pus în mișcare duhul, [omul] capătă iarăși dumnezeiasca sa cunoaștere firească, aceea că Dumnezeu este Creator, Proniator și Cel Care răsplătește. Această cunoaștere naște mai întâi în inimă un simțământ de atârnare deplină de Dumnezeu, iar mai apoi, frica lui Dumnezeu.

Aceste două simțăminte, iarăși, trezesc conștiința, martorul și judecătorul tuturor faptelor, al cuvintelor, al gândurilor și al sentimentelor noastre. Conștiința deja trezită, la rândul ei, îi dă omului de știre de starea lui întunecată și de calea fără ieșire pe care se află. „Unde merg?”, începe să se întrebe cu neliniște. „Unde voi scăpa?” Dar nu trebuie să scape nicăieri. Se află deja în mâinile lui Dumnezeu, a Judecătorului și a Celui Ce răsplătește. Înțelege că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18).

Atunci primește vestirea cea bună a Evangheliei. Atunci găsește ieșirea din impas. Fără Evanghelie, trezirea duhului și a conștiinței noastre ar fi fost dezastruoasă, pentru că, inevitabil, ne-ar fi cufundat în deznădejde. Bunătatea lui Dumnezeu, însă, se îngrijește ca adevărata trezire a duhului să se înfăptuiască și să fie însoțită de Evanghelie. Omului care, după trezirea duhului său, se întreabă: „Unde merg? Unde voi scăpa?”, Evanghelia îi răspunde: „Vino sub ocrotirea Crucii și te vei mântui. Fiul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat, a murit pe Cruce ca să șteargă păcatele noastre. Crede lucrul acesta și vei lua iertarea păcatelor, aflând harul lui Dumnezeu”. «Așa au făcut întotdeauna Sfinții Apostoli, când au propovăduit Evanghelia. După ce trezeau în ascultătorii lor ceea ce numim „neliniștea cea bună”, le spuneau: „Credeți în Domnul Cel Răstignit și vă veți mântui”. Așa a făcut Sfântul Apostol Petru în prima sa predică, în ziua Cincizecimii. Iudeii, ascultându-l, s-au cutremurat, s-au neliniștit, s-au temut și, în cele din urmă, au început să strige: „Ce trebuie să facem?”. Atunci Petru le-a răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38). Și Sfântul Apostol Pavel, când le-a scris romanilor, mai întâi i-a înfricoșat, spunând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea” (I Rom. 1, 18), iar apoi le-a arătat cum să se mântuiască: „prin credința în Iisus Hristos” (I Rom. 3, 22).

Când cineva se află într-o situație fără ieșire și în pericol, nu ar apuca cu multă dorire șansa de a scăpa și de a fi în siguranță care i s-ar oferi pe neașteptate? Așa se întâmplă și cu duhul nostru. Din momentul în care răspunde vestirii celei bune a mântuirii în Hristos, cu dorire și cu râvnă, se aruncă în luptă pentru dobândirea bunurilor evanghelice. Astfel, sufletul nostru se pregătește pentru comuniunea cu Dumnezeu. Iar harul Duhului Sfânt, care până atunci lucrase din afară, trezindu-ne, acum se sălășluiește înlăuntrul nostru. Nu se sălășluiește nemijlocit, ci prin intermediul Sfintelor Taine. Credinciosul se pocăiește, se botează și primește darul Duhului Sfânt. Aceasta întocmai este puterea comuniunii cu Dumnezeu – vie și lucrătoare. Cu ce căldură s-a arătat această putere în prima predică a Sfinților Apostoli! Tot așa a fost arătată de aceștia și mai târziu. Astfel se arată și astăzi. Este de ajuns ca noi să săvârșim, într-un mod vrednic de ea, cele care țin de aceasta. Pentru că nu sunt toate înfăptuite de Duhul Sfânt. Ceva trebuie să facem și noi. Iar acest „ceva” nu este neînsemnat. Duhul Sfânt ne trezește și Evanghelia ne indică de unde să începem. Acestea sunt făcute de Dumnezeu. Mai târziu, Dumnezeu Se oprește și așteaptă încuviințarea noastră. De la primele sale lucrări, ca și cum ar întreba: „Vrei să ieși din impas? Fă asta!” Este momentul hotărâtor. Cine Îl ascultă pe Dumnezeu, deschide ușa sufletului Său mai multor lucrări ale harului, care îl conduce către mântuire. Cine nu Îl ascultă, pierde harul și se îndreaptă de bună voie spre pierzare.

Sfântul Apostol Pavel a predicat în Areopag, în Atena. După predica sa, Sfântul Dionisie Areopagitul și alți câțiva atenieni, care au crezut, s-au botezat. Dintre ceilalți ascultători ai săi, unii au spus: „Ce voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” (Fapte 17, 18). Iar alții: „Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Fapte 17, 32). Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, de aceea îi tot oferă vreo șansă. Firește, se mântuiește doar cel care apucă această șansă și alege mântuirea. Dacă nu era necesară încuviințarea noastră pentru mântuire, Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască pe toți într-o clipă, deoarece, potrivit Scripturii, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). Dar libertatea noastră nu acționează întotdeauna cu înțelepciune. Aplecată spre rău și egoistă cum este, nu se supune nici lui Dumnezeu. De aceea ne pierdem.

Ia aminte, mai înainte de toate, la aceasta: după ce harul ne trezește și după ce Evanghelia ne indică ce să facem, trebuie să ne simțim păcătoșenia și să ne pocăim. Trebuie, apoi, să credem că modul de mântuire pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi este lucrător. Trebuie, în sfârșit, să împlinim cu bună voință și cu sinceritate toate câte ne sunt date drept condiții de mântuire. După acestea, nu mai rămâne altceva decât participarea noastră la Sfintele Taine. Și astfel, se înfăptuiește comuniunea cu Dumnezeu.

Ca să rezum: pocăiește-te, dorește-ți mântuirea în Hristos și caut-o cu seninătate și curaj. Toate acestea se lucrează lăuntric și dau sufletului liniște, pace, veselie. Nu sunt de ajuns, însă. Puterea cu adevărat lucrătoare, care te va îndruma spre mântuire, este voința cea bună [prothymia], dorința fierbinte, voința [thelese] puternică de a înfăptui toate câte se cer. Voința este izvorul și începutul luptei pentru mântuire. Aceasta în sine, desigur, este neputincioasă. Când, însă, este întărită de dumnezeiescul Har, devine atotputernică și trece peste orice piedică. Se manifestă ca o râvnă nepotolită de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ca un dor sincer pentru împlinirea voii dumnezeiești, și se însoțește cu credința nestrămutată în Hristos și în mântuirea în Hristos. Prin această râvnă se împlinește planul din veac al lui Dumnezeu, Care „ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (Efes. 1, 4). Al Său, vezi, devine [omul] care se face „râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14).

În mod intenționat am pus accentul pe râvnă, ca s-o dobândești. Când o vei avea, atunci harul dumnezeiesc te va întări deplin. Când există râvnă pentru primirea credinței și dobândirea mântuirii, atunci există toate. Când nu există râvnă, nu există nimic.

Cine nu are râvnă pentru mântuirea sa, nu se mântuiește.

Sfântul Teofan Zăvorâtul